La Editura Ziua, doamna Carmen Uncu, sotia regretatului Anton Uncu, ingrijeste o antologie de texte a cunoscutului ziarist. Prefata cartii este semnata de fiul celui disparut, Daniel Uncu, la randul lui gazetar. Ceea ce impresioneaza in prefata este tocmai simplitatea, precizia si concizia – exact cum i-ar fi placut si lui Anton Uncu. Fiul, asadar, respecta spiritul parintelui si nu cade in capcana unui sentimentalism ce nu si-ar fi avut locul. La sapte ani de la moarte, amintirea lui Anton Uncu nu se edifica prin varsarea de lacrimi, ci prin recuperarea sobra a personalitatii sale, prin ceea ce a facut si a scris el mai bine, aceasta tocmai intr-un moment al confuziilor, cand presa noastra e atrasa de un senzationalism dubios si de multe ori inventeaza ce nu s-a petrecut.
In contrast cu o asemenea atitudine publicistica, cuvantul lui Anton Uncu este puternic, limpede, la obiect. Aproape despre fiecare articol se poate spune ca a fost „punct ochit, punct lovit”. Anton Uncu scria fara disimulari si fara reticente. Cartea cuprinde chiar si manifestul sau „Am crezut”, aparut in primul numar al ziarului anticomunist „Romania”, ce trebuia sa fie difuzat in ianuarie 1989. Intr-o ordine fireasca sunt selectate apoi editoriale din 1990 pana in 1998. Anton Uncu era deschis spre valorile adevarate europene, fara sa arunce insa peste bord un trainic sentiment national. Bunaoara, acest articol din 1994, publicat in „Romania libera” si intitulat „Realitati si aparente”. Iata cum incepe textul: „Este foarte ciudat modul in care Europa Occidentala recepteaza importanta economica si geopolitica a Romaniei pe continent. Faptul ca tara noastra, la aceasta data cea mai mare din Peninsula Balcanica, a fost intotdeauna un element de stabilitate si echilibru nu putea sa scape diplomatiei europene. Si atunci te intrebi: care sa fie motivele pentru care alte tari, mai putin importante din acest punct de vedere, au un tratament preferential si atunci cand este vorba de avantaje economice, si cand este vorba de includerea in structuri europene?”.
In 5 decembrie 1990, cu patru ani mai inainte, atragea atentia asupra unui ordin al generalului Cheler, pe atunci seful Armatei „Transilvania”, conform caruia Armata ar fi putut deschide focul daca la 1 decembrie, de Ziua Nationala, s-ar fi produs dezordini. Anton Uncu se intreaba din capul cui a putut sa plece o asemenea aberatie. E vorba de insubordonarea lui Cheler – sau de vina e chiar ministrul de atunci al Apararii, generalul-gips Athanasie Stanculescu?
Cartea mai cuprinde texte evocatoare ale celor care l-au cunoscut pe Anton Uncu si l-au iubit. In final, dna Carmen Uncu face un portret sensibil al sotului ei, coborand mult in timp, spre tinerete si chiar pana in copilarie, punand astfel in pagina destinul unui om care s-a identificat cu crezul sau.
