„Am început să scriu din nevoia de a vărsa emoţiile adunate în urma primului meu eşec sentimental”, povesteşte ea. „Prima mea dragoste a fost un băiat din satul în care am copilărit, din Ieud pe Valea Izei. El era cu 4 ani mai mare decât mine şi învăţa la Bucureşti la «Tonitza». Aşteptam vacanţele cu sufletul la gură ca să ne întâlnim. Aveam 11 ani, ne jucam la «Crucile jizilor», un cimitir evreiesc din vârful dealului, ai mei mă strigau de zor să cobor şi în timp ce mă rupeam cu greu de prietenii mei şi mă duceam spre casă, el a început să strige: «eşti frumoasăăăăăăăăă!» Şi m‑am îndrăgostit. La 14 ani mi-a promis că facem Revelionul împreună. L-am aşteptat şi nu a venit. Aşa că m-am încuiat în camera mea şi toată noaptea de Revelion am scris primele pagini din primul meu roman.”
A fost un talent precoce. Prima carte semnată Chris Simion a fost o culgere de eseuri şi aforisme scrise de la „înălţimea” unui om de 16 ani. Iată câteva mostre de înţelepciune: „Locul unde cerul şi pământul se întâlnesc şi discută este sufletul”, unde mai pui că „singurul lucru care poate scăpa lumea de nebunie este umorul”. Şi reţineţi că „atunci când bate grindina, nu trebuie să înjuri şi nici să implori, ci pur şi simplu să intri în casă”.
Lansată de Pittiş şi Pruteanu
„Totuşi ce pile ai avut, că nu publica oricine la 16 ani?”, mi-am arătat nedumerirea. „Apariţia mea pe piaţa literară a picat pentru mulţi «cam greu». La scurt timp de la debut am aflat cum am reuşit eu să public la o vârstă atât de fragedă (ador cuvântul ăsta). Printr-o introspecţie lucidă şi studii aprofundate, s-a ajuns la concluzia că am publicat datorită criticului Eugen Simion, care cică ar fi fost tatăl meu. M-a amuzat întotdeauna chestia asta şi am contestat bârfa târziu. Pe tata îl cheamă Emil. Eu apăream peste tot în acte, la şcoală Chris E. Simion. Nimeni nu a catadicsit să verifice pe bune cine e tata.” „Dar pe Eugen Simion însuşi l-ai cunoscut?”. „Nu l‑am văzut niciodată în carne şi oase. Dar pentru că bârfa era lansată şi pentru că mă aşteptam să fi ajuns şi la urechile sale, într-o zi l-am sunat. I-am zis: «Bună ziua. Sunt fiica dumneavoastră. Chris Simion». Şi din partea cealaltă s-a auzit: «Fiica mea? Care fiica mea? Cred că nu aud bine. Sunt la Paris. Vă rog să mă sunaţi din nou..» şi s-a închis.” „I-ai dat omului emoţii. Bine, nu Eugen Simion, dar totuşi ce pile ai avut?”, am continuat interogatoriul. „Cei care au crezut în mine au fost: Florian Pittiş, care ţinea Cenaclul de la Litere unde eu mi-am citit prima oară «capodopera», George Pruteanu, care mi-a scris prima cronică la carte şi care m-a botezat «Un pui de Cioran în fustă lungă şi neagră», şi Radu G. Ţeposu, directorul Editurii Cuvântul la care am publicat.
