Un bucătar-şef la Curtea Marii Britanii

Da, curiozitatea m-a împins să intru în clădirea de pe strada Dionisie Lupu, din apropierea Bisericii Anglicane, cândva o clădire în paragină, acum cochetă, aşa cum fusese ea la origini, renovată şi transformată într-un restaurant. Un spaţiu intim, plăcut, fără pretenţia unui specific anume, unde te întâmpină o muzică în surdină şi un murmur de voci care o însoţeşte cu grijă, parcă pentru a nu-i face concurenţă! Iar primul om care mi-a ieşit în cale a fost o doamnă jovială şi prietenoasă cu care am legat imediat o conversaţie ce mi-a dezvăluit încă o dată că atunci când faci cu plăcere şi cu seriozitate un lucru, cu siguranţă vei avea succes.

Maria Popa a fost timp de 30 de ani bucătăreasă la Ambasada Marii Britanii din Bucureşti. Cum a ajuns acolo, având în vedere că pe vremea lui Ceauşescu era foarte greu să lucrezi într-o ambasadă? Simplu, spune dânsa. „Am terminat Şcoala de bucătari şi, cum era pe atunci, toată lumea trebuia să meargă să lucreze vara la mare. Numai că tatăl meu a consi­derat că o tânără de 18 ani nu poate pleca singură la mare şi nu mi-a dat voie. Şi atunci, o prietenă a mamei, ştiind că vorbeam bine franceza, mi-a sugerat să mă prezint la un concurs organizat de Ministerul de Externe. M-am prezentat şi am dat concursul. Am fost însă întâmpinată cu rezerve, deoarece, mi s-a spus, eram prea tânără. Asta m-a ambiţionat foarte tare. Am intrat îndârjită şi se pare că am făcut ceea ce trebuia să fac, deoarece după două săptămâni am primit o scrisoare în care mi se comunica că sunt angajată la Ambasada Germaniei Democrate, pe atunci. Am lucrat acolo trei ani, apoi am intrat în concediu de naştere cu primul copil. Când m-am întors, postul se ocupase, drept pentru care am fost repartizată la Ambasada Marii Britanii, unde am rămas 30 de ani.”

„Dacă pentru mulţi pensionarea este un sfârşit, pentru mine este un început”

„Încă din 2008 am hotărât că atunci când ambasadorul Marii Britanii îşi va termina misiunea, în iulie 2010, eu trebuie să fiu pensionară. Şi pentru că nu mă pot opri spunând: gata, de astăzi sunt pensionară, stau acasă şi mă uit la telenovele, m-am gândit să fac ceva. Am vrut să am un loc al meu unde să mă pot întâlni cu toată lumea pe care am avut şansa să o cunosc în acest răstimp: 30 de ani de diplomaţie sunt ani mulţi! Am avut norocul să întâlnesc în aceşti ani multe personalităţi străine şi româneşti, începând cu familia regală britanică, exceptând regina. Am gătit pentru prinţul consort Philip, pentru prinţul Charles, prinţesa Ann, toţi prim-miniştrii britanici care au vizitat România, pentru preşedintele Mitterrand şi mulţi alţii. Şi atunci am gândit că, dacă pentru mulţi pensionarea poate părea un sfârşit, pentru mine trebuie să fie un început, să am un loc al meu unde să continui să mă întâlnesc cu toţi aceşti oameni şi acela nu trebuie să fie neapărat la mine acasă. Pentru că, de multe ori, îi primesc la mine acasă, deoarece mulţi dintre cei care m-au cunoscut, de câte ori revin în România, îşi rezervă în programul lor şi o vizită la mine la curte”.

„Nu-mi pun niciodată problema că ceva nu va merge”

Zis şi făcut. A găsit spaţiul, asociaţii, şi a pornit la drum. Nu s-a gândit nici un moment că nu va merge. „Sunt berbec, nu admit eşecuri. Întotdeauna îmi spun că s-ar putea să meargă greu, dar niciodată nu-mi pun problema că nu va merge. Dacă mi-am propus să fac ceva, fac. Am deschis restaurantul şi, aşa cum spune amba­sa­do­rul meu, „clienţii erau deja în spatele uşii”. Oamenii veneau şi se minu­nau, pentru că acest colţ de stradă fusese mult timp în paragină. Avem norocul ca aproape toţi vecinii noştri să ne fie clienţi, ceea ce nu se întâmplă de multe ori cu un restaurant. Uneori, în weekend, avem la masă câte trei şi chiar patru generaţii dintr-o familie, ceea ce mi se pare un lucru extraordinar. Am senzaţia că se reînvie tradiţia din perioada interbelică, când familia se întâlnea la sfârşit de săptămână la masă.”

A fost considerată ca făcând parte din familie

Foloseşte firesc de foarte multe ori termenul „ambasadorul meu”, deoarece relaţiile pe care le-a avut de-a lungul tim­pului cu toate familiile ambasadorilor care au trecut prin România au fost foarte strânse. A fost considerată întotdeauna ca făcând parte din familie. Cum a fost posibil aşa ceva? „Sunt o fire deschisă şi întotdeauna mi-am dorit ca ei să înţeleagă cum suntem noi, românii, de fapt. Nu permit nimănui să creadă că românii ar fi mai prejos decât alţii. Şi nici că cineva mi-ar fi superior. Nu fac un efort în a mă comporta astfel, o fac firesc şi, probabil, de aceea reuşesc. Sunt bucătar, am reuşit să vorbesc patru limbi străine, să fac bucă­tărie la nivel înalt şi să comunic bine cu oameni foarte importanţi. Atunci când faci lucrurile foarte bine, când înveţi tot timpul, când ştii să te porţi firesc cu cei din jurul tău, relaţiile umane se dezvoltă foarte bine. Chiar dacă pentru unii poate părea deplasat, o spun fără emfază, eu sunt o mare româncă. Sufletul meu vibrează la tot ceea ce se întâmplă în România şi când aud o ştire despre români care au făcut lucruri rele în străinătate mă doare cumplit”.

„Am fost mereu în competiţie cu mine însămi”

Lucrând o perioadă aşa mare de timp pentru persoane obişnuite cu o anumită bucătărie, mi s-ar fi părut firesc ca Maria Popa să fie specialistă în mâncare specifică zonei britanice. Numai că „având în vedere că bucătăria englezească este cam fadă, chiar dacă are tradiţie, ea nu prea prinde în afara regatului”, Maria Popa a încercat la recepţiile oficiale să pregă­tească bucate din meniul internaţional, „într-o permanentă competiţie cu mine însămi”. De ziua ei, de Paşte sau de Crăciun, primea de la personalul ambasadei reviste şi cărţi de specialitate. Niciodată nu făcea identic reţetele, întotdeauna improviza, considerând că reţeta originală nu o reprezintă. Se mândreşte cu faptul că Ambasada Marii Britanii este renumită în România la capitolul culinar şi datorită ei. Acum, după retragere, continuă să fie alături de aceasta, dând un mic ajutor la formarea noului bucătar al ambasadei.

I s-au împlinit visele

Şi, odată cu pensionarea, i s-a mai împlinit un vis, acela de a preda. Povesteşte cu mult umor cum s-a întâmplat: „Am fost invitată la o degustare de vinuri în Italia, unde erau şi studenţi de la o academie de bucătari din SUA.

Priveam ce făceau şi mă mânca limba să spun şi eu ceva, în ciuda protestelor nurorii mele care îmi şoptea „Stai locului, grăsuno, eşti special guest, nu se poate să te amesteci!”. N-am rezistat şi le-am spus că aş dori să le arăt şi eu cum aş face eu câteva reţete, să zicem „variaţiuni pe aceeaşi temă”. Le-am arătat şi, peste puţin timp, am primit invitaţia de a preda de trei ori pe an la Academia din Orlando, SUA. Le-am povestit cum am avut onoarea să pregătesc dineul pentru vizita vice­preşedintelui american Joseph Bayden şi cum acesta, odată întors în America, mi-a trimis personal o scrisoarea de mulţumire. Când studenţii mi-au spus că l-au văzut doar la televizor, m-am simţit mândră că sunt româncă. Am simţit exact ce simt ei când spun că sunt americani!
Mi s-au împlinit practic două vise: acela de a preda şi cel de a călători. Da, s-a încheiat o etapă în viaţa mea şi a început alta. Ceea ce acum 30 de ani era o profesie banală – mama mea a suferit că eu, singurul copil, mă fac bucătar, în loc să mă îndrept către o facultate -, acum cred că este o meserie de succes şi puţină lume o poate face la cel mai înalt nivel. Şcoli de bucătari nu prea mai există, ci doar cursuri sporadice. Dar se întâmplă să existe mulţi tineri care se îndreaptă către restaurante şi, dacă au talent, reuşesc să înveţe la locul de muncă. Dacă vrei să faci o bucătărie de cantină, atunci o faci pentru bani şi pentru că nu ţi-ai găsit alt loc de muncă, dar dacă vrei să te poţi lupta într-un concurs, atunci trebuie să ai talent şi voinţă.”

„Cum l-am cunoscut pe Prinţul Charles”

Pereţii restaurantului sunt tapetaţi, cu măsură cu fotografii cu artişti sau perso­nalităţi importante, alături de unele aflându-se chiar Maria Popa. Una dintre aceste personalităţi este Prinţul Charles al Marii Britanii. Cum l-a cunoscut aflăm de la doamna Maria Popa: „Eram cu toţii la ambasadă în aşteptarea lui. Ni se spusese care este protocolul, cum trebuie să salutăm, şi am fost anunţaţi că nimeni nu are voie să i se adreseze direct. Însă, ca de obicei, nu puteam să mă abţin şi i-am spus ambasadorului acest lucru. Iar acesta mi-a zis: „Uite, Maria, poţi să o faci! Nu cred că se va supăra cineva.” Când a sosit prinţul, ambasadorul m-a prezentat prima, ca fiind în ambasadă de 25 de ani. Prinţul s-a mirat, iar eu i-am spus: „Eu, în toţi aceşti ani, am visat cu ochii deschişi că într-o bună zi voi întâlni pe cineva din familia regală, dar am ştiut că este doar un vis. N-am crezut nici­odată că el va deveni reali­tate.” Răspunsul a venit prompt: „Maria, îmi pare rău că te-am făcut să mă aştepţi atât de mult!”. Am cunoscut-o pe prinţesa Ann, care este o persoană cu totul specială. A dorit să fie servită de o singură persoană, deoarece protocolul nu permite să fie văzută în halat, necoafată. Şi s-a ho­tă­rât că aceea persoană voi fi eu. M-a întrebat despre familia mea, iar ea mi-a spus că are doi băieţi de care este foarte mândră, pe care i-a educat în rigorile curţii regale, dar astfel încât să se comporte ca nişte per­­­soane normale. Presa de scandal din Ma­rea Britanie nu a scris niciodată despre ei”. Toţi cei pe care i-a cunoscut au conti­nuat să-i trimită feli­ci­tări. După vizita prinţului consort a pri­mit o felicitare şi o scrisoare cu semnătura ori­ginală a Reginei Marii Britanii, lucru ce nu se întâmplă prea des, Casa Regală obiş­nuind să trimită felicitări numai preşe­dinţilor din ţara în care, în anul respectiv, una dintre majestăţile lor a făcut o vizită.

Ce puteţi mânca la „Chez Marie”?

De toate pentru toţi, cum spunea un domn care lua masa aici. Există meniuri specifice bucătăriei internaţionale, dar în aceeaşi măsură puteţi mânca preparate specific româneşti pregătite chiar de Maria Popa. Sarmale, pastramă de berbecuţ, zacuscă, ciorbe, vinete, fasole bătută şi murături asortate. Pentru că, spune Maria Popa: „Bucătăria românească este savuroasă şi imediat se vede că ne place să mâncăm. Dacă scoţi anumite lucruri din ea – grăsimile – , şi noi am învăţat să facem asta, este şi sănătoasă. Aici vin oameni din toată lumea să mănânce. Iar cei care vin odată, îşi trimit şi prietenii. De exemplu, brazilienii sunt gurmanzi şi bucătăria braziliană este foarte bogată. Cei care au mâncat aici au fost mulţumiţi şi mi-au trimis şi alţi brazilieni. Unii, neştiind ce să ceară, vin cu bileţele scrise de cei care le recomandă acel fel. Adevărul este că mi se întâmplă lucruri minunate şi-mi doresc să profit de acest spaţiu extraordinar din Bucureştiul de altădată. Nu vreau să fac numai ciorbă, ci să existe şi aici tot felul de manifestări culturale, iar străinii care vin să ne vadă cu alţi ochi.”
Dacă mai aveam vreo umbră de îndoială că bucătăria poate fi o artă, acum s-a spulberat. Totul este cum înţelegi să faci această artă! Şi pentru a vă convinge că este aşa, alăturăm două compoziţii a două dintre felurile pe care le puteţi încerca la Chez Marie, iar apoi, de ce nu, acasă!

Plăcintă cu mere şi îngheţată

Blat: unt – 200 g; făină – 600 g; zahăr – 20 g; esenţă vanilie – 10 ml.
Compoziţia pentru umplut: mere – 3,5 kg; stafide – 150 g; zahăr – 150 g; scorţişoară – 10 g.
Pentru crustă: unt – 100 g; fulgi de ovăz: 100g; nucă de cocos – 50 g; făină – 50 g; praf de copt – un plic.

Muşchi de vită „Chez Marie”

Componente: muşchi de vită – 150 g; ţelină tulpină – 30g; dovlecel – 30 g; morcov – 30 g; ceapa – 30 g; ardei gras – 50 g; usturoi – 5 g; ginger – 5 g; sos oriental picant – 30 ml; sos susan – 5 ml; ceapă verde – 10 g; orez – 50 g.