Cum tot suntem în Postul Paştelui, Muzeul Ţăranului Român vă propune o incursiune în lumea spiritualizată a icoanelor pe sticlă realizate în stil tradiţional de iconarul Radu Dincă.
Deşi realizate în secolul al XXI-lea, icoanele prezente în expoziţie îşi doresc a fi mărturia perpetuării unui meşteşug artistic izvorât în Transilvania începutului de secol XVIII.
În România, începuturile picturii pe sticlă se pierd în nordul Transilvaniei, în micul sat Nicula, aflat la câţiva kilometri de oraşul Gherla. Data se leagă de o întâmplare neobişnuită, petrecută, se pare, la 15 februarie 1694, când icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe (aflată în bisericuţa din lemn) a început să lăcrimeze. Această minune a făcut din Nicula, peste noapte, un loc de pelerinaj şi a ajutat la dezvoltarea comerţului cu icoane. Primele icoane pe sticlă au fost aduse de negustori şi meşteri din Boemia, Austria şi Slovacia, care desfăceau şi la noi în ţară marfa produsă acolo. Se pare că acest negoţ, făcut de străini în satul lor, a fost repede preluat de niculeni, care au deprins şi meşteşugul picturii, copiind la început icoane străine şi gravuri ortodoxe, pentru ca apoi să creeze o adevărată şcoală de pictură pe sticlă.
Astfel, este incontestabil că satul Nicula a fost primul centru românesc unde s-a pictat pe sticlă şi de unde fenomenul acesta s-a răspândit mai apoi în zone precum Braşov, Ţara Făgăraşului, Ţara Oltului, Sibiu şi altele. Ţăranul român din Transilvania – o Transilvanie aflată sub dominaţie străină până la începutul secolului al XX-lea – a ştiut şi a reuşit, prin icoană, să susţină atât ortodoxia, cât şi continuitatea tradiţiei româneşti.
Lucrările prezente în expoziţie îşi doresc să poarte toată această încărcătură şi să fie ferestre deschise spre întâlnirea dintre om şi Dumnezeu, o creaţie în care întregul limbaj artistic este în mod firesc în slujba comunicării. Prin aceste icoane, artistul propune publicului o trecere prin diverse zone ale picturii tradiţionale româneşti (Nicula, Arpaş, Scheii Braşovului, Făgăraş ş.a.m.d.), păstrând tematica, tehnica şi cromatica specifice, bineînţeles, într-o abordare personală. Radu Dincă îşi doreşte ca icoanele sale să aibă duh şi har, să fie oglinda unei lumi nepământene, să fie fereastră către dumnezeire. El încearcă să construiască o frântură din Împărăţia Cerească, asemenea ţăranului român, care a ştiut să alăture simplitatea şi grandoarea, modestia şi spontaneitatea, tradiţia şi credinţa.
Iconarul încearcă să rămână cât mai aproape de tehnica secolului al XVIII-lea (tempera cu emulsie de ou), de ornamentica şi de cromatica fiecărei zone şi perioade care îi serveşte drept sursă de inspiraţie, folosind cu precădere culori minerale şi pigmenţi naturali, care au o mare transparenţă şi creează un cu totul alt aspect vizual decât cel obţinut cu culori moderne (ce sunt mai opace, intense şi saturate). Rama joacă şi ea un rol important, este o parte integrantă a icoanei, întregind lucrarea. Radu Dincă realizează singur ramele şi apoi le ceruieşte cu ceară de albine – o tehnică veche, de asemenea tradiţională şi verificată în timp.
