Se spune că, în secolul IV î.Hr., pictorul grec Apellis din Kos îşi prezenta maiestuosul tablou ce-l înfăţişa pe Alexandru cel Mare. „Frumos – ar fi zis un cizmar aflat în mulţime –, numai că şiretul sandalei nu are numărul corect de bucle.“ Pictorul i-ar fi mulţumit şi ar fi retuşat respectivul detaliu. Încurajat de notorietatea lesne dobândită, cizmarul ar fi continuat cu observaţii despre forma coapsei, faldurile tunicii etc. Apellis l-ar fi oprit, spunând: „Sutor, ne ultra crepidam!“, adică „Cizmarule, nu mai sus de sanda!“.
(Nu mă întrebaţi de ce vorbea grecul latineşte, eu am găsit povestea pe un site indian de popularizare.)
Termenul „ultracrepidarian“ a fost folosit pentru prima dată în 1819 de către eseistul William Hazlitt, pentru a desemna obiceiul unora de a da sfaturi în domenii în care nu se pricep. Cuvântul nu există în DEX, deşi cred că ar trebui. Nu este (deocamdată) recunoscută academic în România nici disciplina părerologiei (cuvânt la fel de greu de pronunţat), ceea ce mi se pare nedrept, în ţara în care avem comisie de „ştiinţe militare“ în CNATDCU şi chiar academie de „ştiinţe ale securităţii naţionale“.
Utracrepidarianismul e răspândit mai ales printre politicieni, care se abţin cu greu de la a-şi da cu părerea despre orice şi mai ales în afara domeniului lor de expertiză, începând cu proporţia de hidrogen în molecula de apă şi ajungând la condiţiile abdicării Regelui Mihai, tehnica sondajelor de opinie, macroeconomie sau urbanism. Grav este că, de multe ori, ei nu doar îşi dau cu părerea, ci şi decid.
Cunosc teoria conform căreia politicianul decide după ce consultă expertul, numai că ştiu şi câte ceva despre clădirea Parlamentului României. De cele mai multe ori, „experţii parlamentari“ sunt recrutaţi dintre prietenii parlamentarilor rămaşi „fără coledzi“ şi îndeplinesc tot felul de treburi fără legătură cu domeniul lor de expertiză, care de regulă lipseşte cu desăvârşire.
Practica ultracrepidarianismului e cultivată cu entuziasm de aşa-zisele „televiziuni de ştiri“. Am pus ghilimele pentru că cele mai multe sunt, de fapt, televiziuni de „talk-show“. Probabil pentru că a „produce“ o ştire e o întreprindere costisitoare. Trebuie să alergi după informaţie, să o verifici, să trimiţi oameni pe teren, uneori să-ți asumi riscuri şi, mai ales, să ai oamenii aceia dotaţi cu har şi experienţă pe care nu-i găseşti la tot pasul. Uitaţi-vă la un calup de ştiri la una dintre cele cinci televiziuni „specializate“. Veţi constata că, la majoritatea ştirilor, pe fundal rulează imagini din arhivă sau, în cel mai bun caz, primite de-a gata de la poliţie sau altă instituţie.
Şi pentru că ştirile nu se găsesc pe toate drumurile, timpul de emisie este umplut, de regulă, de un moderator înconjurat de trei-patru „dătători cu părerea“. Moderatorul român nu are rolul de a conduce discuţia în aşa fel încât să ofere cât mai multe şanse invitaţilor de a-şi expune şi argumenta punctele de vedere, de a contribui la clarificarea acestora, cum scrie prin manuale. Dimpotrivă, el/ea are o opinie bine formată despre subiect, invitaţii sunt acolo doar ca să o confirme. Dacă veţi cronometra, veţi constata că la sfârşitul emisiunii persoana care a vorbit cel mai mult este chiar moderatorul. Dialogul e aparent, moderatorului puţin îi pasă ce spun invitaţii – dovadă faptul că el citeşte întrebările din „script“ şi le dă cuvântul pe rând, după aşezarea la masă, indiferent la dinamica ideilor aduse în discuţie. Dacă un invitat îndrăzneşte să fie de altă părere decât moderatorul, sau pare că ar îndrăzni, acesta îl admonestează prompt, acoperindu-i vocea înainte ca argumentul să poată fi schiţat.
Aşa stând lucrurile, talk-show-ul fiind doar un mijloc de a obţine confirmarea punctului de vedere al moderatorului (de fapt, al conducerii postului), nu are rost să fie invitaţi oameni cu expertiză în domeniu. De cele mai multe ori, ei nu află subiectele care vor fi discutate decât după ce au ajuns în studio. (Recunosc, mi s-a întâmplat de câteva ori să cedez invitaţiei de a participa la emisiuni la care urma să se discute „subiectele zilei“. M-am lecuit după ce a trebuit să comentez, din punct de vedere sociologic, faptul că un urs rănise un turist.)
Aşa se ajunge să fie promovat utracrepidarianismul.
P.S.: Am scris repetat „de cele mai multe ori“, „de regulă“ etc. Pentru că ştiu bine că sunt şi excepţii, şi pentru că am tot respectul pentru ele.
