Oameni ca el, intelectuali-spectacol, nu mai exista. Francisco Umbria, scriitor celebru in Spania anilor ’70-’80, va ramane cu siguranta in memoria tuturor vorbitorilor de spaniola si prin atacurile publicistice spumoase la adresa figurilor marcante din lumea hispanica. Era un revoltat si a continuat sa fie asa pana luna trecuta, cand a capitulat, la 72 de ani, din cauza unei banale pneumonii. A scris peste 80 de carti – poezie, proza, eseu, critica – si a luat mai multe premii literare, dar n-a fost niciodata acceptat in Academia Regala Spaniola (desi visa asta), pentru ca i-a demascat pe lingusitorii, trantorii si profitorii din jurul acestei prestigioase institutii. Era un ins incomod care nu se ferea de adevaruri. Simpatiza cu stanga, dar n-a fost niciodata inscris in vreun partid politic.
Avea umor, un condei colorat si intepator, cu care executa pe oricine – politician, scriitor, vedeta -, in coloanele sale din "El Mundo". Talentul i-a scuzat capriciile, excesele si greselile, cu o singura exceptie: a publicat o carte in care l-a ras definitiv pe mentorul si prietenul sau, Camilo José Cela. Lumea literara l-a iertat cu greu pentru asta. Era narcisist si profesa un dandysm desuet, o facea insa cu un farmec deosebit: trenciuri, par lung, grizonat, ochelari mari cu rame groase, o esarfa alba, cocheta. S-a casatorit cu María España, cu care a avut un copil pe care l-a pierdut dupa 6 ani duri de lupta cu leucemia: de aici a rezultat "Mortal y Rosa" (1975), o meditatie neagra pe marginea mortii, carte care l-a facut celebru in tara lui natala. Au urmat, printre altele, "La Noche que Llegué al Café Gijón" (1977), "Trilogía de Madrid" (1984) si "El Hijo de Greta Garbo" (1982). S-a spus despre el ca era un estet pana in maduva oaselor. Un estet si un nonconformist.
