Întrucât nu a fost nici apostol, nici legionar, nici poet şi nici propagandist, moartea lui nu a strâns lumea la cimitir şi nici nu a făcut audienţă. Omul care a murit era un muncitor simplu şi un simplu nebun. Altfel nu se poate numi cineva care dă înapoi partidului comunist carnetul în 1968 spunându-i că s-a lămurit că partidul nu e al muncitorilor, care se întoarce din străinătate în 1978, după ce Securitatea sperase că scapă de el pentru totdeauna, ca să pornească un sindicat liber, într-o ţară în care oamenii, ca şi azi, se numărau pe degete. Care e închis de nenumărate ori în ospiciu şi chinuit, ca la ieşire să îşi reia protestele cu atâta calm şi demnitate. Un securist care avea sarcina să-l discrediteze l-a descris cel mai bine, aflând de la nevastă-sa că nu o lovise niciodată în 25 de ani de căsnicie, cînd a întrebat: „ce fel de bărbat e ăsta?”, pentru că în România bărbatul care nu e un animal cu femeia lui e ţinta dispreţului public. Un bărbat care, acum patru ani, atunci când era deja bătrân şi bolnav, în faţa unei săli din Timişoara nici ea prea tânără, mi-a trasat solemn şi pe neaşteptate sarcina de a uni societatea civilă din România, NGO-uri şi sindicate şi de a face din ea o a treia forţă politică, pentru că de la partidele astea nu mai aştepta nimic. Desigur, o altă nebunie!
Ne-am mai văzut de două ori după acea zi la Timişoara, când m-a surprins atât de mult încât şi eu am înclinat să cred că nu mai are chiar toată judecata. A bătut pe neaşteptate la uşa biroului meu din strada Eminescu din Bucureşti, după ce petrecuse o dimineaţă la Cotroceni încercând să îşi programeze o discuţie cu şeful statului. L-au plimbat din birou în birou şi pînă la urmă dl. Baconschi, pe atunci consilier, l-a expediat. Ca atare, a trebuit să pun mâna pe telefon şi să răcnesc la toată lumea pe acolo, rolul meu obişnuit. Desigur, nu le-am spus că era penibil din partea lor, nişte oameni mici şi cocoţaţi în viaţă pentru că şi-au cultivat ascensiunea ca pe o plantă preţioasă, să considere că îşi pierd vremea dacă stau de vorbă cu un om cu adevărat mare, le-am spus ceva mai pe înţelesul lor, că nu se poate ca preşedintele care condamnase comunismul să ţină la uşă un disident de reputaţie internaţională, că dă prost, că se poate afla, că să îl facă primit! Cine s-a întrebat vreodată de ce nu îmi place de dl Baconschi are aici începutul poveştii.
Şi chiar că a fost un început. Pentru că Vasile Paraschiv nu a uitat. După aceea preşedintele i-a conferit o decoraţie, la propunerea lui Sorin Ilieşiu. Băieţii consilieri au aranjat totul, numai că nu au înţeles personajul, care ieşea din tipar. Ce voia el era să fie ascultat, nu decorat. Voia ca lumea să fie altfel şi fiecare să dea totul ca lumea să fie altfel. De unde să înţeleagă asta nişte oameni normali, care la drept vorbind i-au făcut acest favor sperând că scapă de el, au aruncat în el cu atenţia publică în primul rînd ca să scape de a-i acorda atenţia lor privată. Şi aşa s-a făcut că atunci cînd şeful statului, printre actori şi savanţi i-a întins decoraţia şi muncitorului din Ploieşti, acesta a făcut încă o dată un lucru nebunesc şi fără precedent. A dat şefului statului decoraţia înapoi cu reproşuri amare, exagerate.
Aş fi vrut să vedeţi cum arătam noi atunci, în acel moment, în cap cu actorii noştri seniori care veniseră să fie decoraţi, cum fuseseră de atâtea ori de către Ceauşescu, şi pentru care o asemenea sfidare a autorităţii era de neconceput, era un ultragiu mai mare decât toate crimele comunismului şi fascismului la un loc, pur şi simplu pentru că ei fuseseră normali ca noi toţi, prea normali ca să poată fi demni. Când omul a ieşit glonţ pe uşă, ceremonia a continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Totul era foarte ţeapăn: mi-a luat câteva minute să mă degajez ca să fug după el şi, desigur, nu l-am mai ajuns. Pe drumul de întoarcere am dat de Lucian Pintilie, care nu era departe de ce simţeam eu. Eram în plină dramă.
Din punct de vedere medical, nebunia lui Paraschiv nu a existat. El a fost reabilitat de o comisie psihiatrică la Paris atunci cînd l-au lăsat prima oară să iasă din ţară. Şi doctorul Ionel Vianu cu care am vorbit despre Paraschiv prima oară, în 1990 era convins că fusese un caz de abuz politic. Dar din punct de vedere social a fost o nebunie incontestabilă, căci nebunie este să fii aşa de diferit de cei din jur, să fii atît de puţin egoist, să îţi asumi asemenea riscuri când ai putea face ca toţi ceilalţi, să te descurci. Zilele astea aud multe vorbe indulgente despre oameni care au colaborat cu regimul comunist. Un ultim informator demascat, caţavencul Ioan Groşan, ne era până nu demult prezentat ca un caz de rezistenţă culturală: gaşca, unitatea socială de bază la români, face zid în jurul lui pentru că un ziar a făcut gestul decent de a se despărţi de el ca lider de opinie. Mitropolitul Anania a fost condus la groapă nu ca un colaborator a două regimuri asasine, ci ca un erou anticomunist. Ce să mai vorbesc de Adrian Păunescu! Cum se poate compara un om ca Paraschiv cu asemenea figuri care excelează în capacitatea de a se marchetiza, care lasă scrisori sau memorii să le mai aducă un pic de publicitate şi după moarte! De ce să nu-i iertăm, de ce să nu le trecem cu vederea, de ce să nu fim creştini cu toţi aceştia? Dintr-un foarte simplu motiv: că în acest fel nedreptăţim o dată în plus pe cei cărora nu li s-a permis să facă o profesie intelectuală (ca Paraschiv), sau nu au putut publica nici o carte sub comunism, sau face un doctorat, sau călători în străinătate. Nu sunt pentru lustraţie, dar nici nu sunt pentru un tratament egal. Pentru că el înseamnă încă o discriminare a celor care au fost deja discriminaţi! Şi, Dumnezeu să mă ierte, oi fi fost nedreaptă uneori, dar totdeauna cu cei privilegiaţi şi cu putere, niciodată cu cei slabi şi dezmoşteniţi.
Pentru memoria lui Vasile Paraschiv există două pericole. Unul este să reuşim, că nu ne mai poate opri, să îl punem în rând, în cutiuţa conformistă din care a evadat mereu. Dacă veţi citi îndemnul lui Volo Tismăneanu, doctorul nostru în marxism reconvertit în anticomunist oficial, care spune că întrucât raportul omonim certifică disidenţa mortului e cazul să botezăm două străzi cu numele lui, o să înţelegeţi ce vreau să spun. Eu am crezut întâi că e o parodie, atât de lemnos e textul, de fals, de departe de personalitatea omului despre care e vorba. De, figură importantă, şi a taberei anticomuniste opuse, grijă mare să nu avem o încăierare pe cadavru, că, vorba aceea, ia fiecare ce poate! Al doilea este să nu se găsească nimeni, dar chiar nimeni să ducă mai departe moştenirea pe care ne-a lăsat-o, pentru că această formă de nebunie, din păcate, nu e contagioasă! Nu a murit încă nimeni la noi că s-a contaminat de puterea exemplului.
Există două drumuri care duc la viaţă. Unul este cel obişnuit, direct şi cuminte. Celălalt e periculos, duce la moarte şi este drumul genial. Nu am mai citat asta de când aveam 25 de ani şi scriam prima mea carte, pentru că nu e un citat pentru adulţi care au asigurări de viaţă, credite la bancă şi copii pentru care trebuie să intervină să le croiască un drum. Că asta e viaţa adevărată. Restul e doar nebunie.
