Consiliul European aflat în desfășurare la Bruxelles nu e unul ca oricare altul. El a fost precedat de turnee încrucișate, de negocieri dure și de declarații cu accent dramatic. Președintele Comisiei Europene și președintele Consiliului European și-au împărțit sarcina de a armoniza în prealabil pozițiile statelor membre. Cancelarul german și-a re-asumat medierea dialogului între liderii occidentali și reprezentanții Ankarei. Cu o zi înainte de reuniunea UE la nivel înalt, a fost programat Summit-ul UE-Turcia, pentru a securiza înțelegerea privind controlul fluxului de refugiați din Siria.
Fiecare dintre cele două subiecte de pe agenda reuniunii – Brexit și refugiații – poate provoca un cutremur regional. Nu se mai caută planuri de urgență și soluții de criză, ci o cale de supraviețuire. Pericolul dezintegrării prin voința electoratului britanic și pericolul imploziei sub asaltul imigranților musulmani au scos la suprafață problemele nerezolvate și disfuncționalitățile îndelung ignorate ale proiectului european. Salvarea nu depinde doar de voința țărilor fondatoare și de coeziunea central-europenilor, ci și de flexibilitatea statelor care așteaptă să intre în Schengen, de concesiile celor rămase înafara zonei Euro și de ajutorul Turciei, tratată timp de decenii ca un candidat de mâna a doua. Evitarea unei rupturi iremediabile și a colapsului instituțional va fi imposibilă fără costuri politice naționale și fără compromisuri între grupuri de interese. Iar nesiguranța continuă, întrucât nu există garanții că deciziile atât de dificil structurate pot fi în vigoare pe termen lung.
Din păcate, s-a ajuns aici după mulți ani de negare a realității. În 2003, oficialii de la Bruxelles se bazau pe faptul ce în blocul comunitar stabilitatea și securitatea erau bunuri câștigate. Forța de atracție a UE se afla atunci la cote maxime. Era anul în care americanii vorbeau de existența a două Europe, motivându-și interesul pentru spațiul est-european, iar strategii comunitari mizau pe o politică de vecinătate menită să aducă un inel de prieteni la granițele UE. Între timp, așa cum remarca fostul premier suedez Carl Bildt, într-o conferință ținută pe 29 aprilie 2015 la Washington, UE s-a văzut înconjurată de un inel de foc și de o centură a instabilității.
Din 2008, când occidentalii au acceptat tacit experimentul separatist inițiat de Rusia în Georgia, iar președintele Obama a decis re-setarea relațiilor cu Moscova, atractivitatea UE s-a erodat treptat. Alimentate de inerția birocratică, de absența liderilor adevărați și de multitudinea provocărilor specifice globalizării, tendințele centrifuge s-au adâncit. Crizele s-au cronicizat și încrederea în opțiunea integrării a scăzut. Nici în statele membre, mai vechi sau mai noi, cu atât mai puțin în cele aspirante, Bruxelles-ul n-a câștigat în credibilitate. Sondajele arată că în Marea Britanie s-au pierdut, într-o singură lună, 8 procente din majoritatea, și așa fragile, a celor care ar dori rămânerea în UE.
Atena se comportă ca și cum ar dori excluderea din spațiul Schengen, Budapesta și Varșovia sunt refractare față de excesul de norme comunitare. Azerbaijanul a refuzat de curând semnarea Acordului de Asociere, acuzând că i se aplică duble standarde în raport cu Armenia. Belgradul a dat de înțeles că nu e interesat de aderare, dacă ea e condiționată de recunoașterea Kosovo. Liderul unui partid naționalist din Ungaria nu s-a sfiit să declare că “garantul democrației europene este, în acest moment, președintele Putin”, iar premierul Orban s-a deplasat la Moscova chiar înainte de Consiliul decisiv de la Bruxelles.
Premierul rus s-a simțit îndreptățit să constate, încă de săptămâna trecută, că “politica UE în privința refugiaților e un eșec”. Președintele Francois Hollande s-a desolidarizat brusc de abordarea Germaniei în dosarul migrației, cu care fusese de acord toamna trecută. Mai mult, prim-ministrul Franței s-a lansat în competiția pentru influență europeană, în perspectiva propriei candidaturi la succesiunea lui Hollande, afirmând că “singura certitudine a UE este hiperterorismul”.
Așadar, Summit-ul ultimei șanse, cum este considerat acest Consiliu European , are loc într-un decor cu tușe ostile și pe fondul manifestărilor rebele. Eșecul politicii de vecinătate, incompletitudinea spațiului Schengen, incongruențele politicii monetare și confruntările Londra-Paris, completate cu griparea motorului franco-german, pun realmente sub semnul întrebării viitorul UE. Întrecerea pentru găsirea unui țap ispășitor pentru această situație-limită acaparează scena publică.
Există voci și condeie occidentale care dau crezare unor parlamentari ruși, gata să demonstreze că Statele Unite au invadat Europa cu milioane de refugiați pentru a-și impune supremația. Există lideri de opinie care nu se îndoiesc că strategiile Kremlinului au țintit, sistematic, divizarea blocului comunitar și stimularea neincrederii transatlantice. Există analiști care atrag atenția că vina pentru criza multidmensională a UE nu trebuie atribuită Moscovei, ci exclusiv Bruxelles-ului, fiindcă a acționat ani mulți mai degrabă în defavoarea propriului prestigiu. Două celebrități mondiale, George Soros și Robert D. Kaplan, citate copios în ultima vreme, au încins și mai mult spiritele. Soros crede că “Federația Rusă și UE se află într-o cursă contra cronometru, fiecare urmărind dezintegrarea celeilalte, pentru a-și amâna propriul dezastru”, și e important doar “care dintre ele va colapsa mai întâi”.
Kaplan e convins că “numai UE se va destrăma treptat, iar Rusia își va continua politicile anti-occidentale”.Oficialii ruși și oficialii americani adresează mesaje populației afectate de nesiguranță și de războaie hibride. Moscova a tot repetat că e interesată de o Europă puternică, după ce au impus blocarea traseului pro-european al Ucrainei și Republicii Moldova. SUA și-au reiterat asigurările de solidaritate cu UE, precizând că o vor ajuta, “întrucât e vorba de probleme comune”, după ce a cedat în fața Moscovei când a fost vorba de Transnistria, Osetia, Abhazia sau Crimeea. Casa Albă constată că “riscurile care amenință Europa sunt acum mai mari decât provocările de pe spațiul nord-atlantic”. Însuși președintele Obama și-a întors fața spre Europa, anunțând că face eforturi să convingă electoratul britanic de avantajele rămânerii în UE, dar și că în aprilie va vizita Germania, urmând să revină, în iulie, la reuniunea NATO de la Varșovia.
Liniile care compun un tablou politico-diplomatic tot mai ambiguu se modifică zilnic sub sub ochii noștri. Nimeni nu se simte la adăpost și nimeni nu știe pe ce protectori poate miza și peste un an. Mai mult decât atât, țările direct amenințate de fenomenul migrației nu prea cred în viabilitatea soluțiilor negociate între marile capitale. Austria introduce controale la frontieră, Ungaria ridică garduri, Polonia susține închiderea granițelor, Grecia se opune implicării NATO în Marea Egee, Bulgaria caută sprijin la Grupul de la Vișegrad. Anti-europenii se tem că nu există nici mecanisme, nici voință pentru ca UE să iasă cu adevărat din impas. Pro-europenii se mulțumesc să constate că UE și-a dovedit de multe ori capacitatea de adaptare.
Donald Tusk menționa, în avanpremiera Consiliului European, că UE nu-și mai poate permite nicio greșeală, dar și că până la referendumul din Marea Britanie e nevoie “să se vadă rezultatele concrete ale Planului de Acțiune Bruxelles-Ankara privind refugiații”. Dar dacă nu se văd, se întreabă scepticii, ci, dimpotrivă, chiar înainte de chemarea britanicilor la urne pentru a decide dacă rămân sau nu în UE, ne vom confrunta cu un nou val migrator? Poate că Londra va amâna un an referendumul cu pricina și până atunci UE găsește mijloace efective de redresare, răspunde tabăra optimistă.
Toată lumea e de acord că proiectul european nu va mai fi identic celui construit și promovat până acum. Alternanța scurtelor perioade de convulsii cu lungi etape de stabilitate comodă este deja de domeniul trecutului. Probabil că UE va fi nevoită să funcționeze într-un mediu confuz și complicat, în condiții neprielnice, pe mai multe viteze, cu excepții de la regulă și cu minorități de blocaj. Fără îndoială, gestionarea migrației și lupta contra terorismului vor fi teme pe agenda cotidiană, nu doar a unor reuniuni trimestriale la vârf, de la care se așteaptă minuni.
