Literele mari de pe ultima clădire pe care am văzut-o în Tulcea înainte de a ieşi din oraş m-au însoţit de-a lungul drumului către Bucureşti. Mi-am dat seama că ele exprimau un adevăr, pe care nu-l conştientizasem până atunci şi nici nu mă gândisem vreodată să-l rostesc cu voce tare.
De ce iubesc eu Tulcea şi de ce ar trebui să o iubească toţi cei care ajung aici?! În nici un caz pentru că ar fi cine ştie ce primadonă! Un oraş prăfuit ca multe altele, cu blocuri comuniste şi cartiere mărginaşe, în care drumurile sunt atât de pline de gropi, încât ar trebui recomandate ca tratament de dizlocare a pietrelor de la rinichi, un oraş în care iarna îngheţi în casă, iar vara te sufoci de căldură, poluat de combinatul de alumină, asta este imaginea care mi-a rămas din copilărie când veneam în Deltă.
Să fie copilăria cu amintirile ei din ce în ce mai idealizate o dată cu trecerea timpului generatoarea acestei iubiri? Se prea poate… Dar nu este numai asta. Iubesc Tulcea pentru că în mintea mea ea este poarta de intrare în Delta Dunării. Pentru că aici, acestei doamne capricioase, dar atât de voluptuoase, care se numeşte Dunăre, nu-i mai place drumul pe care îl străbate de când a intrat pe teritoriul României şi, ca o frumoasă plictisită de o prea lungă convieţuire cu… acelaşi traseu, se hotărăşte să trăiască cu trei iubiţi deodată.
Iar din acest capriciu al doamnei s-a născut un tărâm cum altul nu-i niciunde în Europa. Şi o putem spune în gura mare, fără riscul de a fi acuzaţi că suntem fuduli. Preşedintele Organizaţiei Mondiale a Turismului tocmai ce ne-a sfătuit să ne reorientăm şi să investim în turismul rustic, la munte şi în Delta Dunării. De ce ar trebui să iubim Delta, cu a ei poartă de intrare, Tulcea? Pentru că atunci când dăruieşti iubire, ea se întoarce înzecit. Liniştea şi bucuria pe care ţi le oferă o plimbare cu barca prin Deltă reprezintă modul prin care aceasta ne răsplăteşte din plin pentru dragostea noastră. Atunci când ea există!
