Alegeri ca acestea, programate pentru 1 iunie, nu s-au mai vazut, as zice, decat in mai 1990. Atunci, partea covarsitoare a electoratului dovedea o apetenta minima pentru independenti. Fenomenul era lesne explicabil: cine ar opta pentru o necunoscuta, dupa ce abia a scapat dintr-un calvar?! Cei mai putini dintre alegatori se gandeau, atunci, la modul in care votul lor va influenta propriul destin sau pe cel al familiei, astfel ca FSN a repurtat o victorie covarsitoare de-a lungul si de-a latul tarii.
Au existat, desigur, si unii alegatori mai vizionari, care au inteles ca militienii, securistii, directorii de fabrici sau de intreprinderi agricole – de regula aceiasi care ii chinuisera si umilisera si pana atunci – urmau sa devina si mai diabolici in conditiile in care economia tarii incapea pe mainile lor prin bunavointa unor lideri abili ca Ion Iliescu. Cei care au identificat din start pericolul si-au croit, de mult, destinele pe alte meleaguri – din Seattle si pana la München. Un nou exod este, de cativa ani, in plina desfasurare, in timp ce oficialii de la Bruxelles ajunsi, din cand in cand, la Bucuresti ridica din umeri si inca nu inteleg motivele pentru care influenta lor asupra autoritatilor romanesti a disparut aproape complet.
Ca si amiba, protozoarul care isi divide celula in compartimente, FSN s-a divizat in segmente – 322 sau mai multe, apte sa se recontopeasca oricand o impune situatia si/sau nevoile speciei. Cum mesajele panicarde si promisiunile false nu mai tin la electorat ca in 1990, votantii sunt acum incurajati la un comportament nonconformist: pot sta acasa, in fata televizoarelor, pentru a urmari in tihna desfasurarea scrutinului, sau pot merge la urne, unde au la dispozitie un independent, in caz ca oferta partidelor nu le este pe plac.
Cu Iliescu si Nastase reinstalati in panteonul liderilor sai, PSD a lansat o cacealma de dimensiuni apropiate celei din 1989, cand lumii intregi i se vindea gogoasa celor 5 milioane de peceristi volatilizati peste noapte. Acum, vechii capi ai partidului au scotocit prin ceea vor fi considerat esalonul doi al partidului, selectand un candidat cu putine sanse de a-i convinge pe bucuresteni ca ar fi persoana potrivita pentru managementul crizei din Capitala. In destule cercuri, Cristian Diaconescu este perceput drept personaj ingenuu, constrans de propria probitate sa accepte aceasta sarcina de partid. Fitecum, scepticismul se impune, dat fiind ca Diaconescu a fost si ramane un membru al acelei caste judiciare care a muncit din greu pentru ca nici un membru PSD sa nu mai fie nevoit sa aiba grija consecintelor legii – indiferent de conduita sa. Cum altfel s-ar explica numirea sa ca succesor al Rodicai Stanoiu in fruntea Ministerului Justitiei?
Diaconescu stie prea bine ca partidul sau il doreste pe Oprescu instalat in fotoliul de primar general al Bucurestiului, ca strategii socialisti s-au temut din start ca va fi infrant. In astfel de conditii, din punctul de vedere al pesedistilor pasul cel mai rational, dar si eficient era cel al inscenarii unei dispute subite, chipurile suficient de mari pentru a-l determina pe Oprescu sa paraseasca randurile formatiunii careia i-a fost intotdeauna fidel, iar apoi sa gaseasca tribunalul dispus a ignora anumite iregularitati din lista sustinatorilor lui Oprescu pentru a-i valida candidatura. Baronului spitalelor i-a fost fabricata, rapid, aura unui Robin Hood socialist, menita a semnala electoratului ca a aparut, in fine, eroul dispus sa ia atitudine in privinta necazurilor omului de rand.
In 1989, arhitectii FSN vor fi dispus, probabil, de un plan de rezerva similar – pentru cazul in care conspiratorii ar fi intampinat o rezistenta mai notabila si nu ar fi putut scapa rapid de Ceausesti. S-ar fi putut recurge, spre exemplu, la un simulacru de invazie, cu transmisiuni live ale catorva atacuri postise comise asupra unor puncte de frontiera sau cu agresiuni ale vreunei minoritati etnice aparent neloiale, determinate a-i infige natiunii un cutit miselesc in spate. Asemenea "urgente patriotice" ar fi permis fortelor implicate in sangerosul cabaret de la Bucuresti sa se regrupeze si sa astepte rabdatoare urmatorul moment propice pentru a se debarasa de Ceausescu si a vesti debutul noii ere capitaliste, rezervate strict unui numar redus de privilegiati.
PSD a invatat ca metoda cea mai buna pentru garantarea supravietuirii cleptocratiei o reprezinta atragerea si implicarea cat mai multor partide. Daca le are pe toate de partea sa, incotro s-ar mai putea indrepta electoratul? Nu ar mai conta, pentru ca toate partidele ar fi compromise. Sloganul "la vremuri noi, tot noi" a fost ridicat, de mult, la rang de doctrina.
Un absenteism electoral masiv pe 1 iunie nu ajuta insa la mai nimic. Societatea civila a renuntat, de ani buni, sa continue lupta pentru pacientul-democratiei multumindu-se doar cu publicarea, ocazionala, a cate unui buletin medical referitor la starea acestuia. Presedintele incepe sa aduca mai degraba a varii personaje din folclor decat a luptator inversunat impotriva inicvitatilor, pe cand starea actuala a partidului sau probeaza din plin lipsa de inspiratie care a lovit planurile sale de reforma.
Cat priveste PSD – dupa ce a decis sa introduca in cursa pentru Bucuresti un oponent cu certe sanse de infrangere a candidatului oficial –, va avea destul timp la dispozitie pentru a-si "aranja" chiar si o noua societate civila sau sa pregateasca, de ce nu, un alt independent… de data aceasta pentru fotoliul prezidential.
