Pana cand Vladimir Putin isi va schimba actuala functie cu cea de premier, Calin Popescu Tariceanu ramane, vrand-nevrand, cel mai bogat sef de guvern din Europa. Ca atare, mare mi-a fost uimirea sa constat – in urma lecturarii excelentului raport anual al Societatii Academice Romane – ca domnia sa se afla, de fapt, in fruntea guvernului cu cea mai puternica orientare de stanga din intreaga Europa. Este singura concluzie care se desprinde dupa deciziile guvernului privind cresterea masiva a pensiilor in ajun de alegeri si atribuirea unor finantari considerabile aproape exclusiv edililor sau variilor sefi liberali din cadrul autoritatilor locale.
O analiza mai atenta releva aceeasi veche strategie: tot cu banii contribuabililor se realizeaza si noile redistribuiri de fonduri. Situatia aminteste frapant de perioada anilor ’90, cand cetatenii erau nevoiti sa suporte imensele pierderi ale bancilor – dupa ce predecesorul actualului PSD avusese grija ca aripa capitalista a formatiunii prin excelenta de stanga sa incaseze credite enorme, dar fara dobanda de imprumut. Dupa ce influentii zilei si-au sporit averile, au avut, desigur, si suficient banet pentru a putea sustine masinaria electorala a PSD. Tariceanu spera, acum, ca munificenta sa fata de pensionari va degaja suficient aer cald pentru a-i decola balonul electoral – ceea ce presupune insa ca varstnicii sa uite rapid de lantul interminabil al scumpirilor care se abat aproape zilnic asupra populatiei.
Atat Tariceanu, cat si Iliescu au optat pentru cadouri electorale cat se poate de nocive in conditiile in care starea economiei nationale impunea cheltuirea extrem de cumpatata a banului public. Daca responsabilii vremii se dedicau din timp – inca la inceputul anilor ’90 – pregatirilor in vederea privatizarii unor utilitati publice, cum ar fi serviciul de telefonie fixa, pretul obtinut in urma privatizarii fostei companii de stat ar fi fost cu totul altul decat cel derizoriu incasat de la greci in 1998. Iar suma in cauza putea lesne fi utilizata pentru modernizarea sectorului industrial, astfel ca Romania sa faca fata cu succes competitiei in plan international. La randul sau, Tariceanu putea folosi sumele incasate de pe urma privatizarii unei serii de intreprinderi in beneficiul sistemului educational romanesc, al variilor ramuri tehnice ale acestuia – si sa atraga marile companii hi-tech pe o piata care ar fi dispus de un numar impresionant de absolventi cu o excelenta pregatire in domeniu. Daca s-ar dori cu adevarat, nici acum nu ar fi prea tarziu pentru elaborarea unei strategii de reintremare nationala, dar aceasta necesita, printre altele, pe langa vointa, si un lider pe masura.
In decursul anilor trecuti, aripa mai inteleapta a Stangii Europene a optat deseori pentru o asemenea strategie – de exemplu spaniolii, in perioada anilor ’80. Intre timp, ponderea economiei lor a devansat-o pe cea italiana. Tariceanu in schimb continua sa prefere cinismul politicii redistribuirilor financiare pe termen scurt – doar-doar va scapa nesanctionat electoral pentru a se fi ferit de reforme ca dracu’ de tamaie. stie prea bine ca viata tuturor acelor oameni dependenti de plasa protectiei sociale a statului va deveni mai grea pe zi ce trece. Spre deosebire de omul de rand, reprezentantii vechilor structuri fireste ca nu au motive sa-si bata capul cu asemenea griji – si-au vandut de mult bruma convingerilor ideologice in schimbul unor constante favoruri financiare, nemaiavand parte de vremuri austere din 1989 incoace.
Pentru Tariceanu, pensionarii reprezinta minerii de altadata. Sunt folositi absolut similar – voturile lor vor constitui batele utilizate in vederea zadarnicirii eforturilor de instaurare a unor legi si institutii care ar putea constrange afaceristii sa dea socoteala cu privire la averile agonisite. Capacitatea sa de persuasiune se dovedeste insa limitata, avand in vedere pozitionarile cu totul anemice ale PNL in cadrul sondajelor de opinie. Unica speranta rezida, probabil, in sustinerea venita din partea PSD – impreuna ar putea eventual reusi sa evite dezastrul unei alternative guvernamentale, care ar mai putea avea, pe deasupra, si prostul obicei al atitudinii responsabile fata de finantele publice.
Am convingerea ca alianta PNL-PSD nu s-a gandit o clipa la UE. Dar eurocratii ar trebui sa chibzuiasca adanc la dimensiunile prejudiciilor aduse reputatiei Uniunii in calitatea ei de entitate ce sustine dezvoltarea si progresul. Cum recent aderata Romanie are parte de politici asemanatoare celor care condamnau America Latina la un secol de inapoiere, pentru UE se contureaza un esec fara seaman – survenit tocmai intr-o tara din Balcani, regiune in care UE are mare nevoie de un "success story" pentru a-si putea justifica continua implicare.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
