Poate o asemenea tema nu are suficienta greutate pentru spatiul unui editorial. Nu e vorba nici de politica, nici de finante, nici de economie, nu se refera nici la umilirea SUA de catre agresiva Katrina si nici nu analizeaza valul de scumpiri care va inunda Romania mai ceva decat mai sus numitul uragan. Cu toate acestea, ne atrage atentia asupra unui aspect delicat al vietii personale, pironit pana acum sub ochiul sever al Codului Penal. Despre ce este vorba? Fireste, despre adulter…
In societatea comunista adulterul era socotit o incalcare grava a setului de norme privind etica si echitatea socialista. Voiai sa distrugi pe cineva? Intrai cu picioarele in viata lui intima si-l faceai praf. Dovezile, daca lipseau, puteau fi fabricate. Omul nu era arestat, dar in multe cazuri putea sa-si piarda slujba. Chiar daca cei care-l condamnau nu erau mai breji, puterea le dadea dreptul s-o faca pe „lupii moralisti”. Terfelit, prin scoaterea in prim-plan a unor detalii picante din viata personala, individul isi lua oricum lumea in cap.
Dupa 1990 infractiunea de adulter a ramas in Codul nostru Penal. Toti diriguitorii care s-au succedat in acesti ani au considerat ca tara are probleme mult mai importante decat infidelitatea sotului sau a sotiei. Mai ales incriminarea cuiva pe baza unei asemenea infractiuni era un lucru extrem de dificil. Pentru instrumentarea unui asemenea caz dovezile trebuiau sa fie beton. Nu cunosc ca in acesti 15 ani vreo persoana adultera sa fi fost pusa sub aceasta acuzare si chiar arestata. De fapt ar fi fost chiar absurd. Intr-o lume in care libertinajul a ajuns la el acasa, de unde pana unde atata puritanism? Nu am fi fost mai catolici decat Papa? Iata ca dupa atata vreme Codul Penal romanesc intra in randul lumii. Separarea chestiunilor de ordin public de cele de ordin privat este efectuata simplu si fara ezitari.
Desigur, vor fi si acum destui ipocriti care vor critica masura. La ce argumente vor apela ei? La cele, evident, de ordin religios. Dintr-o perspectiva strict crestina necondamnarea adulterului este de condamnat. Dar una-i condamnarea prin ratiuni morale si alta vararea la puscarie. Daca omul in forul sau intim nu e in stare sa discrimineze intre ce e bun si ce e rau, intre ce se cuvine si ce nu, daca pune aventura inaintea moralitatii, atunci orice „interventie externa” a unui organism represiv nu are absolut nici un sens.
Aceasta este judecata care, de buna seama, a stat la baza actualei modificari a Codului Penal.
A separa, cum am spus, intre public si privat reprezinta o exigenta a lumii contemporane care numai astfel isi vede asigurat echilibrul. Nu mai traim in satul traditional, inchis ermetic, unde cine calca stramb era imediat luat la ochi si pedepsit de gura lumii. Ion omorat de Gheorghe este privit cu tot mai multa compasiune. Si cine altul decat Caragiale a stiut sa ironizeze „onoarea de familist”?! La urma urmei, nu au fost Tristan si Isolda persoane adultere iar istoria culturii nu i-a retinut catusi de putin prin actul imoral, ci ca repere ale Erosului vesnic!
Deviza care pare sa fi inspirat aceasta modificare a Codului Penal este urmatoarea: sa nu mai fim puritani! Puritanismul – s-a vazut de-a lungul istoriei – nu a facut bine nici unei tari, mai ales daca a fost folosit ca doctrina de stat. Ce face omul e treaba lui. Nu are rost sa te amesteci in viata sa. Poate sa fie o judecata cinica, dar de preferat Inchizitiei.
