Coregraful Manuel Pelmuş vorbeşte despre postspectacolele pe care le organizează, în acest weekend, împreună cu invitaţii lui. Tema acestora: istoria dansului românesc.
Care e raportarea ta la semnificaţiile şi presiunile istoriei într-un domeniu, dansul românesc, cu multiple rupturi în ce priveşte coagularea informaţiilor?
La începutul cercetării mele m‑au speriat absenţele. Informaţia absentă, cărţile absente şi, mai ales, imaginile absente. Nu vreau deloc să spun că nu au existat lucruri demne de luat în seamă, însă absenţele erau peste tot. Apoi mi-am dat seama că absenţele astea ar putea fi principala resursă din punct de vedere dramaturgic. Aşa că a devenit mult mai importantă dimensiunea performativă şi discursivă a cercetării. În loc de istoricizare pasivă, propun rememorarea activă. Istoria „aşa cum a fost” nu există, dar poţi reflecta asupra anumitor ră-măşiţe istorice.
Artiştii independenţi, lăsaţi fără resurse
Ce tip de istorii performative vom vedea în cele trei zile?
Aş vrea o istorie care să performeze! Nu care să fie pusă la sertar şi care să panseze rănile tuturor. Am avut deja câteva etape în decursul cercetării, cu „mărturii” şi fotografii. De data asta, demersul este diferit. Vor fi contrareconstrucţii şi biografii fictive. Proiecte care inventează istoria şi refuză să fie „sub” istorie. Propuneri radicale care sunt conştiente de dimensiunea ideologică şi politică a oricărui demers de tipul acesta. Nu va fi vorba despre un program cu „documente”. Nu acum.
De ce ţi s-a părut relevant să alegi o locaţie nouă pentru acest eveniment? Pui în discuţie starea de provizorat spaţial cu care se confruntă dansul contemporan?
Da, aşa cum bine ştii, CNDB şi dansul contemporan, în general, trăiesc de multă vreme în total provizorat, iar spaţiul singurei instituţii existente a fost ameninţat încă de la apariţie. E ca şi când ai imagina prezentul şi viitorul într-un loc deja condamnat. Provizoratul a fost şi este condiţia dominantă a artei contemporane în România. Bugetul acestui proiect de cercetare a fost aproape cât tot bugetul AFCN pentru dans (pe tot anul şi pentru toate proiectele). Este o glumă. Arta contemporană, cercetarea artistică şi artiştii independenţi au fost lăsaţi aproape fără nici un fel de resurse. În proiect a contat foarte mult şi dimensiunea conceptuală, să spunem. Istoria este un spaţiu. Acum şi aici. A apărut în oraş. Sigur că, la un anumit nivel, doresc şi să sugerez că o grămadă de clădiri şi spaţii din centrul Bucureştiului ar putea deveni şi altceva decât obiectul unor tranzacţii imobiliare. Că ar fi necesar să existe spaţii independen-te pentru cercetare şi prezentare.
Artişti cu biografii inventate
Care sunt criteriile în funcţie de care ai ales artiştii prezenţi în programul tău?
A fost foarte clar ce doresc să invit. Cele trei zile prezintă artişti care lucrează cu biografii fictive şi îşi asumă identităţi diferite. Inventează trecutul şi îl amestecă cu date reale şi comentarii asupra unor evenimente trecute sau prezente. Sunt proiecte care refuză să fie simple omagii bune de pus în sertarele istoriei. Doresc să fie relevante astăzi şi acum. Vor să rămână radicale şi contemporane. Precum Stere Popescu. Miza mi s-a părut că este performativitatea, şi nu imaginata acurateţe istorică. Prea multe proiecte de reconstrucţie şi recuperare a istoriei rămân la un nivel convenţional şi „cuminte”. Am dorit o istorie performativă.
M. Pelmuş, curator al evenimentului
Timp de trei zile (27-29 mai), Manuel Pelmuş invită publicul să răsfoiască performativ şi să reconstruiască radical istoria dansului românesc. Postspectacolul, postactivismul, postcapitalismul sunt câteva dintre conceptele pe care Pelmuş şi invitaţii săi – Sanda Agalides, Brynjar Bandlien, Florin Flueraş, Stere Popescu, Farid Fairuz, Ion Dumitrescu etc. – le vor dezbate într-un dialog care critică tipuri de convenţii uzate şi banalizate, pe care spectacolul contemporan le pune în prim-plan. Evenimentele care îl au curator pe Manuel Pelmuş pot fi urmărite în spaţiul aflat pe strada Georges Clemenceau nr. 2, vis-à-vis de Ateneu.
