Pentru că nu au făcut concesii comercialului, unele dintre cele mai bune filme de acțiune și suspans au rămas relativ obscure.
1. „The Friends of Eddie Coyle” (1973)
Robert Mitchum a avut unul dintre cele mai puternice și sugestive chipuri din istoria cinematografului. O privire care fixa ca un holzșurub și o expresie în care un fir de păr de mișcare te putea trimite de la Polul Nord la Ecuator. Acest actor uluitor și subapreciat a fost nominalizat o singură dată la Premiile Oscar, în 1945, pentru rolul secundar din „Story of G.I. Joe” și, evident, n-a câștigat.
În „The Friends…”, Eddie Coyle este un hoț bătrâior care încearcă să scape de pușcărie, în momentul în care o problemă mai veche a sa cu justiția se reaprinde. Ar vrea și să rămână fidel celor din vechea bandă, dar și să-l mulțumească pe polițistul care-l strânge cu ușa. Filmul este ceea ce americanii numesc un „slowburner”. Titlul e ironic, căci Eddie Coyle nu are prieteni, ci doar parteneri de afaceri cu care își negociază libertatea și știi mereu că va pierde. Întrebarea este: cât?
2. „Thief” (1981)
James Caan interpretează rolul unui hoț care dă spargeri la magazine de bijuterii, cu o echipă mică. Banii furați îi investește în mici afaceri legale și ar vrea să se așeze la casa lui, când un mafiot din Chicago îi propune să lucreze sub comanda lui, crescând și miza.
Nimeni nu interpretează un tip aflat sub presiune mai bine ca James Caan: am văzut-o în „The Godfather” (1972), „The Gambler” (1974), „Killer Elite” (1975). La data apariției, filmul nu a stârnit mult interes, dar timpul i-a fost un aliat de nădejde. „Thief” a lansat câțiva actori – Dennis Farina, James Belushi, William Petersen. Coloana sonoră a stabilit trendul în thrillerul optzecist: muzica electronică de atmosferă, aici semnată de Tangerine Dream. La fel, stilul de filmare – întunecat, rece, realist – este unul vizionar; îl veți regăsi la multe alte thrillere ulterioare ale lui Michael Mann, cum ar fi „Collateral” (2004).
3. „To Live and Die in L.A.” (1985)
Când spui William Friedkin, te gândești în primul rând la „The Exorcist” (1973), filmul care a definit genul horror. Opt ani mai târziu, Friedkin a realizat și această peliculă, care a redefinit thri-llerul de acțiune. Subiectul? Aflat în urmărirea unui falsificator de bani care i-a omorât partenerul, un polițist (William Petersen) intră într-o spirală incontrolabilă a violenței, falsificând, la rândul lui, dovezi pentru a-și atinge scopul.
Friedkin fiind obsedat de precizia detaliilor, pentru lunga secvență de la început în care personajul negativ (Willem Dafoe) tipărește bani a angajat doi falsificatori condamnați. În ciuda eforturilor echipei de filmare, o parte din banii falși confecționați în timpul turnării chiar au ajuns pe piață. Tot pentru veridicitate, au fost folosiți foști polițiști drept consilieri în privința procedurilor, iar scenele din închisoare au fost realizate într-un penitenciar adevărat, cu prizonieri adevărați. Filmul este turnat în mijlocul teritoriului stăpânit de bandele de cartier și una dintre cele mai bune urmăriri din istoria cinematografului se petrece în „To Live and Die in L.A.”.
Şase săptămâni s-a turnat această secvență, la sfârșitul filmărilor, căci Friedkin voia să poată termina totuși pelicula dacă actorilor principali li s-ar fi întâmplat ceva. Iar tot acest efort din spatele camerei se traduce pe ecran printr-un film brutal de sincer, cu desfășurare imprevizibilă și cu personaje credibile. Ce mai au în comun aceste trei filme, în afara unor regizori și a unor personaje aflate la granița dintre bine și rău, interpretate admirabil? Finaluri extraordinare, într-o perioadă în care happy-end-ul nu era parte din toate ofertele.