Plecat în vizită oficială peste Ocean, premierul are în vedere “reafirmarea datelor mari ale relaţiei româno-americane” (citat din Crin Antonescu, iar următoarele din Victor Ponta); în plus, va da minut cu minut semnalul că este la cârma unui Guvern “pro-business”; evident, dă şi asigurări Washingtonului că orientarea României rămâne aceeaşi, mai ales că “parteneriatul nostru strategic funcţionează foarte bine din punct de vedere militar şi politic”; în fine, Ponta e obligat să îi convingă (nu-mi dau sau cum, dar n-are încotro) pe şefii corporaţiilor care vor să facă investiţii la noi că pe plan intern va fi stabilitate şi că poziţia sa, ca prim-ministru, şi a USL, ca alianţă care deţine majoritatea în Parlament, nu se va mai schimba după cum bate vântul nici în chestiunea gazelor de şist, nici chiar în cea a exploatărilor miniere.
În periplul său prin capitala SUA, prim-ministrul român n-are de ce să-şi facă griji nici de retorică, nici de engleză.
Nu cu ele va avea probleme. Ştim prea bine că, dacă situaţia o va cere, Victor Ponta ar fi în stare să facă şi gimnastică pentru a capta atenţia interlocutorilor şi pentru a-i face să creadă că el, tânărul premier socialist din Est, ştie, vrea şi poate.
În schimb, scheletele din dulapul lui Ponta derivă din portofoliul său de prim-ministru, din ţintele pe care Guvernul le-a ratat, din modul în care ministerele pe care le coordonează au pus în aplicare angajamentele pe care România ar fi trebuit să le respecte.
Voi trece în revistă doar trei exemple.
Dacă vorbim de zona marelui business – termen, văd, tot mai drag premierului – atunci e imposibil să nu ai în vedere eşecul răsunător al privatizării Oltchim.
Un caz în care Guvernul a fost direct implicat, un eşec ale căror cauze au fost lăsate în aer de către cei responsabili, în fine, o companie, astăzi mai mult ca oricând, fără vreo perspectivă.
Iar în cazul Oltchim, băltirea ar putea persista cel puţin până la începutul lui 2015, în condiţiile în care urmează două runde de alegeri în 2014 şi, sunt convins, nici un politician nu are chef să ia prea repede în mâini un mare cartof fierbinte.
Guvernul lui Victor Ponta se face vinovat şi de ratarea privatizării CFR Marfă, în condiţiile în care compania e o povară de cursă lungă pentru bugetul naţional, ţine pe loc dezvoltarea strategică a pieţei transporturilor feroviare şi, nu în ultimul rând, slăbeşte încrederea pieţelor financiare şi a marilor investitori în competenţa şi seriozitatea statului român.
Un semnal puternic în acest sens a venit chiar de la FMI. Declaraţia dată, marţi, ziarului Bursa de către reprezentantul Fondului pentru România şi Bulgaria, Guillermo Tolosa, nu are, cred, nevoie de alte comentarii: „Ultimele noutăţi reprezintă un regres foarte dezamăgitor în acest proces. Este încă devreme să tragem concluzii definitive. O analiză atentă trebuie să se desfăşoare astfel încât lecţiile să fie învăţate pentru acţiunile viitoare. Acest regres va afecta perspectivele unei îmbunătăţiri rapide în sector şi, în sens mai larg, reputaţia României în comunitatea investitorilor (sublinierea îmi aparţine)”.
Cu siguranţă că procedura de vânzare a CFR Marfă a fost urmărită şi de americani. De aceea, stau şi mă întreb la ce resurse de inventivitate va putea Victor Ponta să recurgă zilele astea, astfel încât să ofere o explicaţie decentă pentru faptul că o privatizare strategică s-a transformat într-o mare ţeapă şi o uriaşă campanie publicitară pentru o companie (GFR) cu un proprietar controversat (Gruia Stoica).
Astăzi, marţi, când Victor Ponta are programată o întâlnire cu vicepreşedintele Joe Biden, Ministerul Transporturilor de la Bucureşti a anunţat că statul îi va returna lui Gruia Stoica garanţia de 10 milioane euro.
Iar mâine, când se va consuma ultima zi a vizitei oficiale a premierului, banii vor şi pleca spre Gruia.
În fine, aş mai pune alături situaţia confuză de la Tarom, unde managementul profesionist a fost în mod constant torpilat şi unde bătălia internă, între CA şi managerul belgian, pune în lumină anvergura intereselor private cu iz penal, care gravitează, în general, în jurul companiilor de stat româneşti.
În felul lor, evoluţiile de la Tarom sunt un indicator închegat al gradului de inerţie la reformă şi a încăpăţânării cu care grupurile de interese se agaţă de sursele publice care le-au asigurat în ultimii aproape 25 de ani prosperitatea.
Luaţi măcar declaraţiile din ultimul an ale lui Christian Heinzman şi vă veţi da seama la ce te expui când, venind din afară, încerci să faci curăţenie al stat.
Am înşirat evoluţiile, sub guvernarea Ponta, a trei mari companii de stat. Într-adevăr, bilanţul este dezamăgitor, dar de asta erau deja convinşi şi interlocutorii de la Washington ai lui Victor Ponta, la ceasul întâlnirii lor.
De aceea, cred că oficialii americani şi managerii corporaţiilor precum Chevron sau AMRO nu îşi vor pierde timpul ascultând şi versiunea lui Ponta, probabil una mai roz.
Pe de altă parte, nici nu am vorbit cu ei ca să vă pot spune acum, cu certitudine, ce i-o interesa.
Ştiu, însă, un singur lucru: acei oameni ar trebui să-l studieze bine pe tânărul premier Ponta. E important ca, atunci când faci planuri de afaceri şi ai în vedere investiţii de sute de milioane sau miliarde de dolari în România, să ai şi siguranţa că între vorbele şi faptele unui premier există o corespondenţă.
Mie, personal, ceea ce s-a întâmplat în privatizările de tipul Oltchim şi CFR Marfă, dar şi modul în care a fost sprijinit managementul profesionist îmi ridică semne de întrebare pe termen lung.
