Apropo de noroc, România are prea mult pentru a mai avea nevoie şi de politicieni, spunea acum aproape un secol marele lider al conservatorilor, P. P. Carp. Dacă te uiţi în primul rând la evoluţiile care au caracterizat perioada 2012-2013, nu înclini decât să-i dai şi în zi de azi dreptate fondatorului Societăţii „Junimea”, iar speranţa că şansa asta „genetică” nu ne va ocoli nici în 2014 rămâne mare şi la început de an.
E chiar crucial să fi aşa, având în vedere complexitatea următoarelor 12 luni.
Aşteaptă la orizont două runde de alegeri – europarlamentare şi prezidenţiale – la capătul a doi ani în care forţe politice cu resurse imense şi agende paralele cu intersul naţional au fragilizat deja îndeajuns statul de drept.
De reţinut, concomitent, că unul dintre efectele perverse ale campaniilor electorale constă, în România contemporană, tocmai în distorsionarea cumplită a vieţii politico-ecnomice, fără a mai vorbi de manipulările grosiere care contribuie consistent la procesul de alienare a ţesutului social. Un ţesut şi aşa vulnerabil, şi aşa aflat la limita destrămării sale tragice.
În asemenea perioade, arbitrariul tinde să ocupe şi mai mult locul domniei legii; iar legea însăşi nu este evacuată doar din perspectiva aplicării ei, ci, aşa cum s-a văzut foarte recent, când cu amendarea Codului Penal, chiar sub aspectul esenţei sale.
Iată, deci, cadrul general în care ar fi de aşteptat să se înscrie şi evoluţiile anului electoral 2014. Un an care, atenţie!, nu trebuie evaluat separat, ca unul de sine stătător, ci într-o anumită dinamică, altfel spus, ca o secvenţă, cu siguranţă cea mai emblematică, a unui serial în trei episoade. Două dintre ele au rulat deja în 2012 şi 2013.
Totuşi, a vorbi la timpul viitor este întotdeauna şi dificil, şi riscant.
Mă voi feri, de aceea, să intru în amănunte referitor la ceea ce cred ar putea fi în 2014 – numărul mare al variabilelor imposibil de controlat ar putea da impresia unei încercări hazlii a unui biet amator.
În schimb, aş trece în revistă cele trei elemente care pot da peste cap tot ceea ce se cunoaşte, se anticipează sau se speră în momentul de faţă. Şi care, mai presus de toate, vor avea calitatea de elemente principale ale agendei politice din 2014.
Sunt trei, nu mai multe: consolidarea autonomiei justiţiei, unificarea dreptei şi dosarul „Republica Moldova”.
Fiecare în parte are un potenţial major în a produce răsturnări dau deturnări, iar un trend ascendent al tuturor, care să se producă în acelaşi orizont de timp, va conduce, în mod cert, spre o direcţie greu de închipuit în ziua de azi.
Bineînţeles, cele trei mari teme se adaugă unui set deja configurat de subiecte-cheie, precum lămurirea apelor în USL (dispariţie sau armistiţiu?), numele prezidenţiabilului susţinut de PSD, mesajul actualei puteri cu privire la reversibilitatea sau ireversibilitatea relaţiilor externe ale României, stabilitatea instituţională într-un an electoral dificil şi, legat de aceasta din urmă, puterea baronilor locali (declin sau ascensiune?).
Din punctul meu de vedere, cele de mai sus (prezenţe clasice în orice analiză) devin teme oarecum periferice în raport cu dosare precum consolidarea independenţei justiţiei, un eventual succes al unificării dreptei (în acest moment himeric, dar timpul nu e încă definitiv pierdut) şi punerea pe agenda electorală internă a ideii de unire cu Republica Moldova.
De ce?
Pentru că dacă procurorii vor deschide în continuare dosare de mare corupţie, iar judecătorii vor mai da condamnări în cazuri grele (iar ziua de luni, 6 ianuarie, când e aşteptată o soluţie în speţa Adrian Năstase-Zambaccian, va fi de referinţă), atunci destabilizarea statului mafiot va fi suficient de puternică pentru a genera cutremure politice de anvergură, în primul rând la nivelul acutalei puteri. Totul depinde, în foarte bună măsură, şi de modul în care faliile astfel create vor fi în final speculate.
Sau pentru că paradigma unei drepte unificate va furniza electoratului o alternativă palpabilă, în care unii vor vedea o minune, iar alţii, ceva mai realişti, un soi de refugiu. În orice caz, va genera o minimă coerenţă a mesajului de dreapta şi, în general, o minimă competiţie pe scena politică, împrejurare care va obliga USL-ul sau PSD-ul (vom vedea cine rămâne) să piardă niţel timp şi energie cu reconfigurarea strategiei şi adaptarea ei la situaţia nouă, cea în care nu va mai alerga de unul singur.
Nu în ultimul rând, instalarea dosarului „Moldova” pe agenda electorală internă – pe care eu îndrăznesc aici să o dau ca sigură – va da cel puţin semnalul unei aparente împrospeţiri a ofertei electorale.
Însă mai mult decât atât, ar putea asigura combustia necesară unei noi forţe politice, în condiţiile în care teme majore precum mersul precar al economiei, raportul deficitar dintre promisiunile şi realizările USL, protejarea corupţiei prin instrumente parlamentare şi guvernamentale, transformarea unei bune părţi a presei în ustensilă de propagandă şi încercarea de a pune serviciile de informaţii în slujba politicului nu reuşesc nicicum să scoată cetăţeanul obişnuit din dulcea-i amorţire.
După cum nu reuşesc nici să mobilizeze forţele risipite şi disipate de pe zona dreptei să treacă peste orgolii şi mize mărunte, pentru a se concentra pe exercitarea unei opoziţii eficiente la adresa unei puteri politice care a sărit atât de mult calul, încât la aterizare ar trebui să o aştepte o fractură inoperabilă de coloană.
În aceste condiţii, o „nebunie” precum proiectul unirii României cu Basrabia va fi cu siguranţă scos la înaintare şi în cheie electorală, nu numai din perspectivă strategică (apropo, tonul a fost dat deja pe plan intern, iar concursul actual de împrejuăriri, dacă ne raportăm la ceea ce se petrece în vecinătatea apropiată, dar şi la reglajele la care sunt obligate şi SUA, şi UE, pare tot mai favorabil unui joc diplomatic în această direcţie).
De altfel, să nu scăpăm din vedere tipul celor două alegeri care urmează. Ambele – europarlamentare şi prezidenţiale – favorizează prezenţa pe agenda electorală aunor subiecte de politică externă.
Iar pe de altă parte, efervescenţa cu care Traian Băsescu, PMP şi FC se referă în ultima vreme la viitorul vecinilor de peste Prut oferă indicii solide cu privire la accentele şi rolul pe care subiectul le va căpăta în perioada care urmează.
E greu de spus dacă va fi sau nu un loz câştigător, dar cred că poate deveni o temă generoasă de campanie. Chestiunea apropierii Bucureştiului de Chişinău, fix în acei termeni care nu şi-ar găsi precedent în ultimele aproape şapte decenii, are şanse consistente de electrizare.
Întâi, a acelor români activi şi cu mult bun simţ, care ştiu prea bine că Istoria românilor va rămâne cu file lipsă, cât timp pentru a călători dincolo sau dincoace de Prut e necesar un paşaport.
În al doilea rând, a unei părţi din electoratul „mut”, format din acei cetăţeni care, găsindu-şi alibiul comfortabilei neparticipări la viaţa cetăţii în „scârba” faţă de ceea ce se întâmplă, refuză de ani buni să mai meargă la vot.
În al treilea rând, tema unirii cu Moldova poate electriza acel filon de naţionalişti care s-au identificat odinioară PRM-ul odiosului Vadim Tudor.
În al patrulea rând, poate prinde la admiratorii populismului promovat de Dan Diaconescu, a acelor oameni-huhurez care şi-au converit nopţile nedormite în care urmăreau OTV, în voturi date făcăturii de partid numită PPDD.
Nu în ultimul rând, ar putea prinde chiar la nostalgicii vremurilor de dinainte de decembrie 1989 (tot mai mulţi, conform sondajelor) – oameni care, oricât de comunişti ar fi în sinea, comoditatea şi apucăturile personale, păstrează în inconştientul lor legătura cu acel soi de naţionalism care i-a făcut pe Dej şi Ceauşescu să tragă linii de demarcaţie (subţiri, e drept) între România socialistă în fruntea căreia se aflau şi URSS-ul în care până şi ei au văzut germeni ai imperialismului.
Apar aici şi câteva nuanţe: profitul maxim de pe urma introducerii dosarului „Moldova” pe agenda electorală a anului 2014 îl va scoate acel politician sau formaţiune care va reuşi să demonstreze că a fost cu iniţiativa, că a lucrat ani buni la asta, că are, măcar până la un punct, sprijinul partenerilor strategici ai României (deci nu riscă izolarea internaţională) şi că nu tulbură mersul ţării, încâlcând normele Dreptului internaţional.
În plus, va trebui să găsească acea cale de comunicare cu publicul larg din România, cu cancelariile occidentale, chiar cu Kremlinul, dar şi cu Republica Moldova însăşi prin care să reuşească două performanţe de invidiat.
Una ar ţine de capacitatea de a conduce subiectul pe firul de aţă.
Asta ar însemna să faci în aşa fel încât să fixezi cât mai mult timp discuţiile într-un registu strict romanţat şi să eviţi intrarea în detaliile tehnice ale unui asemenea proces (cât de mult îşi permite România să facă asta, care sunt liniile planurilor A, B şi C, cum vei face faţă ripostei statelor ce se vor simţi lezate sau cum rezolvi în timp scurt lipsa de interes a majorităţii basarabenilor).
A doua ţine de capacitatea de a furniza acel tip de răspuns care să inspire mulţimii comfort şi, în acelaşi timp, să-i dea sentimentul că participă la o operaţiune cu totul specială, una care presupune responsabilităţi pe măsură, dar care nici nu duce pe nimeni în buza prăpastiei.
Iar întrebarea care va cere asemenea răspuns e următoarea: de ce i-ar trebui României aşa ceva, ACUM?
Până atunci, însă, haideţi să ne imaginăm puţin ce s-ar întâmpla dacă aceste trei puncte nici măcar nu ar apărea pe agenda politică din 2014.
Credeţi, oare, că ne-am permite acest lux?
