Ca treaba e destul de complicata si nu se poate rezolva fara a pune la treaba inteligenta si priceperea manageriala rezulta si dintr-o analiza binevenita si iscusita in a dibui vulnerabilitatile a Centrului Roman de Politici Europene. Domnul Mihai Panaite, autorul ei, formuleaza fara ezitari ca "o mare parte din fondurile primite de Romania de la UE merg spre agricultura – 38,4%. Trendul actual al dezbaterii (din institutiile europene – n. O.P.) merge, insa, spre scaderea fondurilor agri-cole. Canalizarea majoritatii fondurilor primite catre sectorul agriculturii nu este cel mai fericit lucru pentru Romania: este finantat un domeniu supradimensionat si cu valoare adaugata mica", spune autorul studiului. Mai simplu nici ca se poate! "Cristal!", vorba americanilor.
Ne-am procopsit, asadar. Stam cum nu se poate mai bine. Aproape jumatate din banii pe care ni-i da comunitatea europeana sunt gata sa faca fermele noas-tre si producatorii agrari sa duduie, sa scapere, sa se innoiasca si productia sa-si sporeasca. Sa zicem ca ne-ar conveni acest efort un pic suspect, nu din perspectiva bunelor intentii ale Europei – care imi par reale, de vreme ce se pun atatia bani in joc pe seama tarisoarei pe care o locuim -, ci pentru ca toate celelalte sectoare ale straniu de frumoasei noastre economii capata doar inca o data si jumatate pe atata. Or, vezi bine, industriile, celelalte nebunii, toate impreuna fac, in realitate, pe teren, cum se zice, mult mai mult decat semanatul si treieratul, oile si vacile, porcii si gainile, vinul si tuica noastra cea de toate zilele… Deja, numai din atat, si un anume dezechilibru, un accent inabil pus, o nota falsa ori un contrapunct interogabil se evidentiaza cu pregnanta? Oare va trebui ca in urmatoarea perioada sa recuperam timpul pierdut cu industria-lizarea si alte fleacuri de acelasi tip?
E drept ca in perioada interbelica eram inca "eminamente agrari" si tot asa de just este si ca in planul tovarasului Valev din vremea tatucului Stalin Romaniei i se repartizase, ca de la sine inteles, sa-si dezvolte sectorul agrar, lasand pe seama altora activitatile banoase si sofisticate, nepotrivite poporului nostru. Parca totusi nu-mi vine sa cred ca recuperam acum, devenind in noua Europa mari producatori de paini si fripturi, de must si zeama de prune alcoolizata.
M-as fi asteptat la o negociere mai dibace cu Bruxelles-ul pe seama categoriilor de bani buni pentru chivernisirea Romaniei, dar poate ca nu pricep eu (n-ar fi prima oara). Mult mai grav este insa ca, nu doar din perspectiva noastra, ci si din cea a reprezentantilor Europei unite, povestea asta reprezinta trecutul, nu viitorul. Ceea ce pune insa capac intregii situatii este, o stie toata lumea, de prin manualele de istorie, ca banii pe care ii faci vanzand un vagon cu grau elvetianul ii facea – inca din secolul al XIX-lea – vanzand doua-trei ceasuri. "Valoare adaugata mica" ar trebui sa sune ca un semnal de alarma in mintea oricui este interesat sa nu munceasca pana la abrutizare pentru un flecustet, preferand mai degraba invers, sa se umple de banet fara sa se dea de ceasul mortii, sperand intr-o plata substantiala pentru o munca substantiala.
Semnalul de alarma tras de Mihai Panaite ma pune pe ganduri fiindca imi arata ca gandim cu capul intors la spate, ca gandim sporadic si defectuos. Si mai rezulta si ce criza de strategi cu privire limpede traverseaza Romania in acest moment, si asa dificil, al existentei sale.
