Nu m-am grăbit, luna trecută, să comentez pe marginea deciziei Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de a recomanda Parlamentului achiziţionarea a 24 de avioane F16 second-hand în vederea modernizării actualei flote a Forţelor Aeriene Române. La o primă vedere, decizia părea una judicioasă în condiţiile problemelor şi constrângerilor bugetare curente. Dar diavolul stă, ca de obicei, în detalii. Avioanele multirol ale americanilor au o vechime de 28 de ani – costurile retehnologizării lor fiind la fel de considerabile precum mentenanţa. În plus, avioanele F16 vor necesita modificarea unor piste de aterizare, astfel că factura poate lesne ajunge, într-un final, la suma de un miliard de euro.
În mod surprinzător, tema a suscitat extrem de puţine dezbateri, analiştii militari preferând, aparent, să intre în silentio stampa. Cât despre site-ul CSAT – al cărui layout pare realizat în vremurile pionieratului IT -, acesta se demonstrează atât de zgârcit în informaţii, încât abia comunică ceva despre activitatea curentă a Consiliului, darămite despre achiziţia preconizată. Iar mass-media au preferat, în bună parte, să abordeze subiectul din perspectiva rivalităţii geopolitice dintre Europa şi SUA, dat fiind că existase şi un ofertant european.
Concernul suedez Saab – care se numără printre cele mai mari companii aeronautice şi de apărare din Europa -, a tot încercat pe parcursul ultimilor ani să trezească interesul responsabililor români cu privire la avioanele sale de luptă Gripen. Cum guvernul de la Stockholm dispune de o agenţie specială pentru tranzacţii militare, reprezentanţii acesteia au avut grijă să remită României o ofertă Saab cât mai detaliată. În cadrul unui briefing al Ambasadei Suediei din data de 15 aprilie, misiunea diplomatică a confirmat existenţa unei oferte clare a guvernului Suediei şi a companiei Saab făcută autoritaţilor române: 24 de avioane Gripen la preţul de un miliard de euro, plata urmând să fie efectuată eşalonat, în decurs de 15 ani. În plus, România ar fi beneficiat de o perioadă de graţie în primii doi ani de la semnarea contractului.
Cât priveşte clauza de compensare economică, prin care furnizorul de armament se obligă, în conformitate cu legislaţia română, la investiţii în valoare de cel puţin 80 la sută din valoarea contractului, Suedia s-ar fi angajat să investească în uzina de avioane de la Craiova, în domeniul energiei regenerabile şi în alte sectoare inovatoare – domenii în care România va trebui să corespundă curând cerinţelor UE. Pe scurt, suedezii s-au declarat dispuşi la investiţii cu o valoare cumulată de un miliard de euro. Având în vedere că avioanele Gripen sunt noi şi desfăşurabile inclusiv în condiţiile unui teren de luptă dificil – precum Afganistan – graţie costurilor reduse de mentenanţă şi a capacităţii lor de decolare şi aterizare pe piste rudimentare, se poate concluziona că cel puţin în termeni de preţ nu există, la ora actuală, deosebiri între cele două oferte. Ca atare, în acest caz se impunea, fără doar şi poate, o licitaţie deschisă – pentru a putea evalua cât mai bine atât avantajele fiecăruia dintre cele două avioane de luptă, cât şi ale ofertei pe ansamblu.
O răcire a relaţiilor dintre Suedia şi România ca urmare a deciziei CSAT este totuşi improbabilă. Iar dacă ar fi să survină, nu va putea fi decât una temporară. Dar România are de tras învăţăminte de pe urma acestui episod – deciziile privind tranzacţii militare majore trebuie luate în baza unui set de reguli explicite şi transparente. CSAT rămâne pentru români şi străini laolaltă o instituţie cabalistică, totalmente învăluită în mister, care nu oferă informaţii nici despre activitatea sa cotidiană, nici despre criteriile în baza cărora îşi face recomandările-cheie. Suedezii vor continua, probabil, să susţină integrarea României în toate structurile europene, inclusiv în spaţiul Schengen. La acest capitol mă aştept însă ca atât Stockholm-ul, cât şi celelalte cancelarii occidentale să agreeze aderarea în cauză – pe care România o consideră prioritatea anului 2011 – doar după îndeplinirea tuturor cerinţelor stipulate în acest sens, şi nu în baza unor simple promisiuni despre onorarea lor ulterioară.
Prin sprijinul ferm acordat unor state baltice pe parcursul furtunilor financiare din ultima vreme, Suedia a contribuit decisiv la preîntâmpinarea marginalizării acestora în cadrul UE. României, în schimb, continuă să-i lipsească un susţinător de anvergură din rândurile marilor state ale UE, autorităţile de la Bucureşti mulţumindu-se cu niscaiva parteneri oportunişti care le mai cântă din când în când osanale pentru a putea solicita apoi avantaje notabile în domeniile agriculturii sau bancar – în detrimentul clienţilor bancari sau al fermierilor autohtoni, fireşte. Deşi atitudinea Suediei faţă de România va rămâne, indubitabil, una constructivă, este de aşteptat ca ea să devină totuşi mai circumspectă sau chiar reticentă – în special, dacă se ajunge în situaţia în care s-ar impune recomandarea şi susţinerea unui ajutor de urgenţă acordat Bucureştiului după model grecesc.
Cât priveşte relaţiile cu SUA, este complet improbabil ca ele să devină mai strânse în baza unei simple achiziţii de avioane second-hand. Ambasadorul Gitenstein, fost lobby-ist al industriei americane de armament, ar fi bine sfătuit să insiste mai întâi asupra semnării de către România a Codului de Conduită pentru Achiziţii Militare – România fiind singurul stat din UE27 care nu a subscris până acum la el. Transparenţa impusă de Cod va face nu doar ca licitaţiile deschise în domeniul comerţului cu material militar să fie aproape ineluctabile, ci îi vor conferi până la urmă şi şefului CSAT, recte preşedintelui ţării, o credibilitate sporită atunci când anunţă că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a zădărnici efectele ofensivei judiciare împotriva ANI.
