Scurt prilej de veselie am avut cu Deveselu nostru! De parcă scutul n-ar intra în funcţiune în 2015. Turneul european al preşedintelui Obama ne-a lăsat un gust amar nouă, românilor. Bilanţul? Au fost două summit-uri şi România nu a participat la nici unul: la Deauville nu ne-au chemat ei, la Varşovia nu ne-am dus noi. Iar în România preşedintele Obama nu a venit. Sigur, ne-am mândrit că rochia prinţesei Kate a fost cusută în Ferentari, dar aceasta nu ne ajută prea mult. Ridicarea vizelor pentru SUA a fost promisă Bulgariei şi Poloniei, nu României.
Vă mai amintiţi de vizitele lui George W. Bush în România? Ce curcubeu la Bucureşti, ce discursuri pe plajă la Neptun! Şi ce impresionat a fost preşedintele Bush de îngheţata românească, de frumuseţea doamnei Maria Băsescu şi de brevetul de căpitan al preşedintelui României, căruia îi spunea „my friend”!
Relaţiile internaţionale se resetează însă rapid şi continuu. Dacă diplomaţia românească nu se orientează, nu se adaptează şi nu răspunde la fel de prompt, apare posibilitatea de a-l vedea pe Traian Băsescu la masă cu Atifete Jahjaga, cu Igor Smirnov sau – de ce nu? – cu personaje şi mai puţin convenabile pentru România.
Boicotarea summiturilor este o strategie costisitoare deoarece în diplomaţie e deseori ca la fotbal: neprezentarea la meci înseamnă înfrângere cu 3-0, ba chiar mai rău în cazul autoexcluderii din viaţa politică internaţională. De ce?
1. S-ar putea ca nici să nu ni se simtă lipsa, adică să fie o „eroare diplomatică” (cf. „New York Times”) sau, mai pe româneşte, să ne supărăm ca văcarul pe sat;
2. Kosovo, Transnistria şi alte „entităţi” similare vor fi acolo, conectate, prezente, vizibile, adică ele vor conta – absenţii, nu;
3. Dacă optează pentru izolare, România pierde tematica majoră a dialogului internaţional şi oportunităţile relaţionale ale unui summit.
Apartenenţa României la NATO şi UE trebuie să evolueze spre o abordare mai operaţională, mai responsabilă şi mai profitabilă pentru noi, aceasta însemnând pentru diplomaţia românească angajamente clare şi participare activă. Iar dacă ne referim exact la Summitul de la Varşovia, două aspecte foarte importante completează tabloul. Primul este prezenţa preşedintelui Obama, cu însemnătatea ei în plan pragmatic şi în plan simbolic. Al doilea este ascensiunea ca lider regional a Poloniei, ţară ce va prelua conducerea prin rotaţie a Uniunii Europene de la 1 iulie. Desigur, prietenia tradiţională cu poporul sârb e importantă, dar până la urmă fiecare îşi vede de propriile sale „entităţi”. Pe scurt, participarea României la „summitul Obama” de la Varşovia era necesară.
Există summituri şi summituri. La Deauville, de pildă, compania nedorită a lui Atifete Jahjaga sau Igor Smirnov nu ar mai fi fost o ameninţare, aceştia neavând acces la reuniune. Din păcate, nici România nu e invitată la summitul primelor 8 state industrializate ale lumii, admiterea în G8 făcându-se pe criterii de eficienţă economică şi forţă militară. Şi, oricum, nici la Deauville n-am fi scăpat de Sarkozy!…
Tema turneului european al preşedintelui Obama a fost intensificarea parteneriatului transatlantic. La Varşovia s-a analizat cooperarea în domeniile apărării, energiei şi promovării democraţiei. Polonia îşi consolidează poziţia de lider regional pe toate aceste dimensiuni. Oare va putea România să recupereze?
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
