Fie că-i place sau nu, brandul lui Traian Băsescu de veritabil maestru al dezbinării s-ar putea eroda în curând. Peste politica autohtonă se va aşterne un calm nescontat din clipa în care partidele se vor convinge că şeful de stat a renunţat să mai aspire la rolul de arhitect al unei noi ordini politice – una în care influenţa postcomuniştilor să fie drastic diminuată, dacă nu chiar anihilată. Probabil că preşedintele va fi realizat de-a lungul anilor că aproape toţi jucătorii de pe scena politică dâmboviţeană sunt postcomunişti – doar că unii se demonstrează mai nepătaţi şi, ca atare, mai potriviţi pentru competiţia politică decât alţii.
Cum performanţa sa cea mai notabilă rămâne supravieţuirea într-un mediu politic ostil graţie unei voinţe impresionante, dar şi a unei considerabile doze de noroc, aspectul va fi condus – vrând-nevrând – la creşterea credibilităţii prezidenţiale în ochii nesentimentalilor actori politici de toate culorile. În România zilelor noastre, factorul personal a ajuns să conteze mai mult ca oricând, pe când diferenţele ideologice abia mai joacă un rol în cadrul disputelor politice sau a genezei lor.
Relaţia lui Traian Băsescu cu propriul partid, PDL, oglindeşte perfect schimbările profilului psiho-politic al preşedintelui. Autocratul de altădată s-a transformat într-un lider pragmatic şi dispus să delege tot mai multă autoritate. A renunţat de ceva vreme la pretenţia ca toată lumea să sară pentru a-i executa ordinele. A devenit mai aşezat, aducând uneori a patriarh – şi, în context românesc, a pastişă infinit mai reuşită a lui Deng Xiaoping decât Ion Iliescu. Şi-a folosit autoritatea mai cumpătat şi rar – lăsându-i, cel puţin aparent, premierului Boc un spaţiu de manevră suficient de generos, iar partidului respectul de sine în pofida variilor dispute cu vechea gardă sau a muştruluielii ocazionale trase câtorva oi negre din partid. Pentru o formaţiune care a implementat măsuri dure de austeritate, fiind zguduită, în plus, de câteva mari scandaluri de corupţie, PDL continuă să se prezinte într-o formă neaşteptat de bună, chiar dacă nu a reuşit încă să câştige cine ştie ce teren în sondajele de opinie.
Pe parcursul sărbătorilor de iarnă, preşedintele a avut grijă să empatizeze cu doi foşti rivali pedelişti – care cu un an în urmă polarizaseră serios PDL. A decis să fie alături de premier cu ocazia ceremoniei de înmormântare a tatălui acestuia, deşi protocolul nu impunea prezenţa sa. Iar noaptea dintre ani a petrecut-o alături de noul şef al Senatului, Vasile Blaga – când, potrivit presei româneşti, s-a şi oficializat împăcarea dintre vechii şi noii grei ai PDL.
Este limpede că în prezent se lucrează de zor la strategii de campanie menite să pregătească partidul fizic şi psihic pentru duelul electoral de la finele anului. Iar în acest context se va fi ajuns, probabil, la concluzia că o campanie eficace este greu realizabilă în condiţiile în care o serie de granzi locali proprii trăiesc sub ameninţarea sabiei DNA. S-ar mai putea concluziona că, în mod ironic, deformatul sistem judiciar românesc este mai degrabă dispus să condamne nişte peşti mici sau mijlocii din PDL decât peştii mari din PSD. „Animalul politic” Traian Băsescu pare a avea între timp o dilemă reală în privinţa relaţiei sale cu DNA – instituţie cu o aură mai ascetică şi un rol oarecum analog iezuiţilor în interiorul Bisericii Catolice. Cu peste 250 de ani în urmă, militantismul acestora a dus, într-un final, la interzicerea ordinului de către cucernicii monarhi din mai multe ţări. Similar, preşedintele poate fi conchis, tacit, că fostul său rol de gladiator dispus să înfigă sabia în orice structură a puterii cu semne de corupţie a devenit redundant, urmând să aplice, de-acum, instituţiilor infestate un tratament mai blând şi mai puţin invaziv. Atât alegerea succesorului procurorului-şef al DNA, Daniel Morar, cât şi momentul ales pentru schimbarea acestuia vor lămuri electoratul asupra rolului ce urmează să-i revină DNA pe viitor.
În pofida invariabilelor vociferări ale liderilor USL, destui politicieni cu experienţă din rândurile opoziţiei s-au obişnuit să coexiste cu actualul locatar al Cotrocenilor, chiar dacă nu se dau în vânt după el. Din punctul de vedere al USL, potenţiala transformare a preşedintelui într-un factor de stabilitate pe scena politică autohtonă reprezintă, în special în vremuri de criză europeană, un veritabil coşmar. Astfel se explică şi interminabilul şir de ameninţări şi insulte ale celor doi co-monarhi ai opoziţiei. Militantismul lor vid nu va atrage însă nici actorii politici neafiliaţi – care preferă lideri pragmatici, nu vindicativi şi capricioşi – şi nici segmentul electoratului urban încă indecis, sătul de atâtea verbiaje. Nu în ultimul rând, USL mai are o problemă majoră: nici unul dintre acoliţii lui Ponta prezenţi în spaţiul public – şi numărul lor este relativ mic – nu are carisma şi flair-ul necesare unui om politic de anvergură, astfel că gaşca este departe de a reprezenta un real câştig pentru Uniune. În planul vechii gărzi, Adrian Năstase este preocupat să-şi facă intrarea în cărţile de istorie pe post de blogger şi conferenţiar la varii evenimente. Liviu Dragnea a renunţat să mai încerce spălarea imaginii sale de baron controversat şi personaj cu potenţial diviziv în interiorul partidului, pe când Dan Şova a reuşit mai degrabă să-şi întărească imaginea de avocat mercantil decât să o atenueze.
Ca de obicei, Traian Băsescu este un mare norocos din punct de vedere al adversarilor. După un prim mandat cu realizări relativ modeste, rămâne însă de văzut dacă măcar în cel de-al doilea doreşte să obţină o serie de schimbări palpabile sau se mulţumeşte cu consolidarea autorităţii sale asupra lumii politice autohtone.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.