Orice discuţie despre privatizare are pe fundal dispute ideologice. Oscilăm între „nu ne vindem ţara“ şi „proprietatea de stat sfârşeşte în faliment prin căpuşare“.
Asta, pentru că am asistat la falimentul comunismului, dar n-am văzut încă luminiţa de la capătul tunelului capitalist. Scăpăm însă din vedere că un sistem politic nu are cum să fie net superior societăţii în care se aplică. Poţi eşua construind capitalismul în societăţi individualiste, cu un grad redus de cultură civică („capitalismul de bantustan“), şi poţi avea un socialism decent, fără substituirea goanei după bunuri cu alergătura după privilegii şi poziţii sociale (ţările nordice).
Din nefericire, noi am experimentat comunismul fără să ajungem la sentimentul comunităţii şi urmărirea binelui comun (vezi aruncatul gunoiului pe stradă, vandalizarea mijloacelor de transport, furturile de la locul de muncă etc.), deşi sistemul reuşise să egalizeze oarecum veniturile şi proprietăţile, iar apoi, în mai puţin de o generaţie, ne-am apropiat de capitalismul de lumea a treia, cu averi uriaşe acumulate rapid din contracte cu statul şi o diferenţă astronomică de potenţă financiară între „top 300“ şi costeliva clasa mijlocie.
Iar în acest context, dacă în societatea românească se pune „învârtirea“ personală pe prim-plan, dacă resursele statului sunt bune pentru a fi căpuşate, iar funcţiile publice vânate ca feude personale, n-ar fi mai bine să stopăm odată pentru totdeauna furturile din companiile publice prin privatizare?
O dată cu capitalul privat vine şi eficienţa, companiile pot concura mai bine pe pieţele externe după infuziile de lichiditate, clientelei de partid îi rămân mai puţine oase de ros prin consiliile de administraţie, iar băieţilor deştepţi care ştiu pe cine să ungă – mai puţine contracte bănoase cu statul… Sau ar fi mai bine să păstrăm cu orice preţ proprietatea de stat, mai ales în ceea ce priveşte resursele, pentru a asigura consumatorilor o viaţă mai bună (fie prin preţ, fie prin subvenţii provenite din dividendele vărsate de companiile care exploatează resursele)? De fapt, lucrurile sunt ceva mai nuanţate.
Să luăm, de pildă, cazul OMV Petrom. Se aude mai ales povestea de succes privind taxele şi impozitele virate statului de companie după privatizare şi marile investiţii realizate de atunci. Se vorbeşte însă mai puţin despre diferenţa potenţială între preţurile la pompă între timp.
Ar fi vândut Petromul de stat, căpuşat cum era, benzina la acelaşi preţ pe care îl cere acum OMV? O companie de stat care are costuri de extracţie ale ţiţeiului de 30-40 dolari/baril (un exemplu la întâmplare) ar vinde consumatorilor interni cu peste 100 dolari, pe motiv că asta e cotaţia internaţională?
Mă rog, în viitorul apropiat s-a stabilit deja alinierea preţurilor la energie (vezi gazul, electricitatea), dar din 2004, când s-a vândut Petrom, până în 2018, când consumatorii interni nu vor mai beneficia de preţuri subvenţionate, sunt totuşi nişte ani. Dar chiar şi în cazul alinierii preţurilor există şansa subvenţionării consumatorilor prin tot soiul de politici sociale având ca suport chiar dividendele obţinute din vânzarea resurselor (o companie privatizată nu va vărsa dividende în bugetul de stat decât proporţional cu cota acestuia în acţionariat).
Nu există deci o soluţie de mijloc între căpuşare până la falimentare şi eficientizare forţată prin tarife după privatizare? Din fericire, experienţa ultimului an arată că se pot îmbina avantajele ambelor strategii, fără a integra şi punctele lor slabe. Priviţi Hidroelectrica. Fără valurile făcute de Fondul Proprietatea – partea privată din acţionariat – nu s-ar fi aflat de contractele superavantajoase încheiate în favoarea băieţilor deştepţi şi în dauna companiei.
S-a găsit soluţia insolvenţei (pentru care a votat în AGA şi FP-ul), s-au denunţat nişte contracte, se vor concedia angajaţii în exces (mai ales TESA), iar în 2013 Hidroelectrica va redeveni profitabilă. În loc să privatizezi integral resurse sau companii strategice, mirându-te apoi ce repede cresc preţurile facturate, poţi lăsa investitorii să intre în acţionariat, garantându-le un management privat care să nu repete măgăriile celui provenit din clientela de partid sau obedient acesteia. Este cea mai bună alegere până când statul va putea să asigure o administrare eficientă sau pârghiile de control care s-o determine.
(N-am pomenit nimic despre soluţia privatizării urmată de impunerea unor redevenţe care să ajute la compensarea tarifelor crescute rapid din două motive. Nivelul redevenţelor poate fi influenţat de forţa lobby-ului şi iar ne trezim legaţi de mâini de un contract pe termen lung; redistribuţia banilor din redevenţe se face greoi şi nu întotdeauna echitabil.)
Să sperăm în final că există o filosofie asemănătoare în strategia listării la Bursă a pachetelor de 10% din Romgaz şi Hidroelectrica, după reţeta privatizare parţială pentru transparenţă şi un plus de eficienţă, cât timp pagubele nu cresc prea mult (câţi privaţi minoritari ar intra acum cu sufletul împăcat la Oltchim sau chiar la CFR Marfă?), şi nu la vânzări succesive de pachete minoritare urmate de o majorare de capital care să pecetluiască transferul controlului asupra lor.
