Radu Macrinici este cel mai important dramaturg român în viaţă, dacă luăm în calcul faptul că este unicul scriitor de teatru care a luat de două ori Premiul UNITER pentru dramaturgie.
Întrebat cum se simte în această postură, el a răspuns ca un ardelean hâtru ce este: „Dacă te referi la dramaturgul «cu greutate» care sunt, ei bine, cred că aş putea să mai dau jos câteva kilograme de talent, nu de alta, dar n-aş vrea ca la Gala UNITER de la anul să disloc toată apa din bazinul Studioului 3 al Televiziunii Române. Prietenii care gustă teatrul acvatic ştiu despre ce vorbesc. Dar cum ştiu să mă feresc de asemenea capcane (una dintre ele e şi întrebarea ta), am să spun doar că România e plină de dramaturgi singuri şi plini de viaţă, totul e ca regizorii să-i descopere, să-i citească şi să-i monteze. Restul e ipocrizie, sunt discuţii sterile despre starea dramaturgiei româneşti. Nu starea, ci mişcarea e importantă; starea e pentru poeţi, statui şi cadavre”.
„Ai carte de hârtie, n-ai parte de regie”
Primind premiul de anul acesta, el a spus pe scenă că la prima experienţă de acest fel i s-a părut că, într-un fel, cartea de metal ce reprezintă premiul UNITER este mai „grea” decât cartea de hârtie, că recunoaşterea – am putea „traduce” ce a spus el – bate opera, dar că acum, mai matur şi mai înţelept fiind, a ajuns să preţuiască mai mult cartea de hârtie. Pe de altă parte însă, o piesă nu e complet vie până nu e montată, crede Macrinici. „Adevăratul teatru mortal e cel de hârtie”, spune el. „Piesele tipărite, ca şi şedinţele prelungite, îţi dau iluzia c-ai muncit. Numai că mai uşor poate să urce o cămilă pe scenă decât să treacă o carte cu piese de teatru prin urechile regizorilor. Şi asta, nu pentru că aceştia n-ar şti să citească, iar dramaturgii să scrie, ci pentru că toţi regizorii vor lână virgină, apă neîncepută, texte neprihănite de plumbul tiparului. Într-o străveche cultură orală cum e cea română, un text de teatru work-scopit prezintă mai multă încredere decât o carte, iar un text citit direct de pe computer pare mai credibil decât unul legat în piele, mai ales când aceasta e a ursului din pădure. Altfel spus, ai carte de hârtie, n-ai parte de regie.”
Au existat şi vremuri în care dramaturgia inspira regia
Dramaturgia română există sau e doar un zvon? – i-am aruncat noi mănuşa dramaturgului premiat anul acesta de UNITER. „Cred că s-a înţeles că sunt un scenocentrist, şi nu un textocentrist. Cu toate acestea, nu exclud nici teatrul ca literatură, pentru că asta ar însemna să renunţăm la jumătate din dramaturgia română. Ceea ce le-aş reproşa eu regizorilor noştri e că, adesea, consideră textul de teatru ca pe o oglindă în care să-şi contemple infailibila lor paradigmă. Mă văd sau nu mă văd în textul aproapelui dramaturg? – aceasta-i întrebarea lor. Ce nu ştiu ei – sau se prefac că au uitat – e faptul că au existat şi vremuri în care dramaturgia inspira regia. Odată inspirată de dramaturgie, regia respira aerul proaspăt al cuvintelor şi apoi îl purifica prin mijloacele ei de exprimare, până când aerul devenea respirabil pentru toată lumea: dramaturg, regizor, spectator. Or, astăzi, în tânăra dramaturgie-regie românească se preferă respiraţia abdominală şi subabdominală, dramaturgii se caută cu regizorii precum tusea şi junghiul, spectacolele s-au golit de substanţă, căci oare ce substanţă poţi găsi în dramaturgia şi regia de la brâu în jos? La texte sărace, regii sărace, dar în teatre bogate. Să ne bucurăm că încă mai există regizori care ne învaţă să respirăm normal. M-aş bucura ca zvonul de care aminteşti în întrebare să devină măcar o rumoare, dacă nu chiar adierea unei schimbări de paradigmă în regia românească.”
Afrim e foarte elegant. Nici nu simţi când ţi-a luat gâtul
Regizorii, în special cei tineri (cazul lui Radu Afrim e deja intrat în „folclorul” teatral), nu au nici o milă când e vorba să intre cu bisturiul în texte. Ce părere ar putea avea un dramaturg astfel „măcelărit”? „Nu am scrupule filologice când e vorba de textele mele. Fiind viu, am colaborat cu regizorii şi am lucrat împreună pe text. Cât despre regizorii-măcelari, am avut parte numai de specialişti în fileuri. Radu Afrim, de pildă, este unul dintre cei mai eleganţi regizori, nici nu simţi când ţi-a luat gâtul (glumesc) şi, chiar dacă el spune – şi bine face că spune – că nu e funcţionarul nici unui dramaturg, eu cred că la montarea piesei «Îngerul electric» (Teatrul ACT, anul 2000) ne-am completat de minune. A fost unul dintre cele mai percutante spectacole despre România anilor ’90, acolo s-a stins pentru prima oară lumina peste ţară şi popor, că după aceea au mai stins-o şi alţii în textele lor – cu-atât mai bine ţării şi lor cu-atât mai bine. Îmi cer mii de scuze că am citat dintr-un clasic, care mai e şi dramaturg pe deasupra.”
Piesa cu care a luat premiul anul acesta se numeşte „Jack lunetistul”. „Habar n-am cui o să-i placă şi cui nu, ar fi bine să fie citită de cât mai mulţi regizori, e acolo o pâine bună de mâncat pentru toată lumea, atât pentru amatorii de franzele şi croissante, cât şi pentru cei care preferă fibrele şi făina integrală. Faptul că a luat un premiu important nu o face nici mai bună, nici mai proastă decât este. Poate doar mai vizibilă. Dar de la lespedea de hârtie până la scândura scenei e cale lungă. Cât priveşte regizorul şi locul unde aş dori să fie montat acest text, aş prefera un regizor foarte bun şi un oraş unde lumea vine la teatru. Ştiu că cer foarte mult, dar – după cum se ştie – pretenţiile, spre deosebire de posibilităţi, cresc o dată cu vârsta.”
Montat la Piccolo Teatro
Sunt montat mai puţin decât merit şi mai mult decât alţii. La un calcul sumar, media nu e rea. Dacă ar fi să dau şi eu o listă infinită (sper), precum Umberto Eco, ea ar arăta cam aşa: debut în anul 1994, la Theatre de la Residence Palace din Bruxelles, cu piesa „Bibliotecarul” (reprezentată în acelaşi an la Teatrul „Renaud-Barrault” din Paris, la Teatrul Naţional „Maria Guerrero” din Madrid, la Compania „Teatral do Chiado” din Lisabona, la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, la Teatrul din Sfântu Gheorghe şi editată în volum, în limba franceză, la editura Ambedui din Bruxelles). Celelalte piese („Evanghelia după Toma”, „Ping Body”, „Danssolitude”, „Îngerul electric”, „Mama Lolita”, „Această poveste nu va fi spusă niciodată”, „Alchimistul”, „T/Ţara mea”) au fost reprezentate la cele mai importante teatre din România. În 2006, piesa „Îngerul electric” a fost reprezentată la Piccolo Teatro din Milano.
