Tonul si zvonul

„Cand razboiul zvonurilor e mai dur ca oricand, Ucenicul Vrajitor pare sa nu mai poata controla vraja”.
Era in alte vremi, cederiste. Tara parea turcita. Fara stapan, la cheremul raufacatorilor: incompetenta si coruptie. Apoi, timpurile s-au schimbat, zvonurile, o data cu ele. Pesedeul carmuieste sigur si profita: zvonul imbogatirii ia proportii uriase. Capatuiala, relatiile cu mediile dubioase devin teme predilecte, baronii sunt la ordinea zilei, impreuna cu comisioanele si contractele publice de tot felul. Dupa 2004, zvonurile iau o alta directie. Nu ca cele vechi ar fi abandonate, dar folclorul se imbogateste: speculatiile bursiere, privatizarea bancilor, dar si mosteniri, grupuri de interese, consilieri si mai ales consiliere. Fiecare ciclu cu zvonurile sale. Banii, ocultul si sexul stau in fruntea tipurilor de zvonuri politice din Romania. Iar dincolo de zvonuri, neantul. Nimic nu urmeaza ofensivei zvonurilor, inabilitatea institutiilor de control mai degraba le confirma. Dezmintirile sunt, pe cat de stangace, pe atat de vagi. Iar zvonurile continua sa se dezvolte pe terenul propice al luptei pentru cucerirea si mentinerea puterii. Si in campanie, si dupa prin acest instrument se exercita influenta si control asupra decidentilor.
Cine da tonul in zvonistica in general, si in cea politica in special? Caci daca tonul face muzica, zvonul face politica. Avantajat de originea sa ascunsa, zvonul raspandeste cele mai ciudate informatii. El nu are identitate, deci poate fi lansat fara riscuri, beneficiind de o raspandire cu atat mai mare cu cat este construit pe schema mitologiei politice curente. Cata vreme corespunde acestei structuri zvonul nu trebuie sa se bazeze pe probe. Iar cand acestea par sa existe, zvonul va fi cu atat mai credibil. Pe de alta parte, cu ajutorul zvonurilor este atinsa acea parte a publicului dezinteresat de politica, nehotarat in privinta votului, in general reactiv. Potentialul de revolta este astfel stimulat. Suspiciunea privind caracterul nedrept al puterii este confirmata. Si astfel zvonul interfereaza cu democratia.
Credibilitatea zvonurilor depinde de sursa lor presupusa. Daca nu au un continut foarte general, ele nu pot convinge un public partizan. In 2000 scandalul firului rosu nu a afectat intentia de vot pentru Ion Iliescu, asa cum resaparea scandalului Flota nu a convins in 2004. Chiar nehotaratii au propriul lor profil sociopsihologic care ii face mai disponibili pentru un tip de zvonuri decat pentru altul.
Problema devine grava atunci cand zvonul tine loc de politica. Din instrument, in lupta politica poate deveni scop in sine. Cand se refera la politicieni, zvonurile incearca sa exploateze vulnerabilitatile. Tariceanu este om de afaceri, deci poate fi banuit de intelegeri de cartel (alta tema a zvonurilor, asocierea secreta), Basescu a fost marinar, deci poate fi prezentat ca vulgar sau simplist, Iliescu a fost nomenclaturist, deci este plauzibil sa fi incheiat un acord cu fosta Securitate. Dar folosite fara masura, dincolo de persoane, zvonurile sapa la radacina politicii. Confirmand stereotipurile antipolitice, ele maresc prapastia care desparte societatea de clasa politica. Acum, cand razboiul zvonurilor e mai dur ca oricand, Ucenicul Vrajitor pare sa nu mai poata controla vraja. In incercarea de a impune spirala tacerii, de a-i face pe ceilalti, oricare ar fi ei, sa taca, politicienii si consilierii lor par a fi uitat ca politica este totusi rationala. Si sa ne mai miram ca nimic nu mai este astazi credibil in politica romaneasca?