In mai toate interviurile pe care le-a dat in ultimii zece ani, Stefan Agopian a afirmat ca nu politicul reprezinta adevarata miza pentru o proza de valoare. Intr-un fel, asemenea afirmatii sunt o pledoarie pro domo. Reeditarile din opera sa realizate in ultima vreme de Polirom in colectia negru-rosu Fiction ltd demonstreaza ca in anii '80, cand a dobandit faima de cel mai important prozator al generatiei sale, cele trei romane publicate atunci (Tache de catifea, Tobit si Sara) plateau un mic tribut limbajului esopic subversiv, iar autorul lucra in fond liber, neingradit, in spatiile largi ale fanteziei si stilisticii sale inconfundabile.
In colectia pe care am amintit-o au fost reeditate Tache de catifea si, mai nou, Tobit. Dupa douazeci de ani aceste romane au perfecta lor coerenta si, daca se poate spune asa, atemporalitate, fiind parabole fantaste despre o lume incerta, situata undeva prin veacul al XVIII-lea, cand meleagurile de pe aici pluteau intr-o indeterminare sau intr-o ambiguitate in care beatificul si spurcatul coexistau neverosimil.
Este meritul autorului de a fi reusit sa „verosimilizeze” estetic ceea ce altfel ar fi parut un teritoriu imprecis, inform, incomprehensibil.
Tobit reia parabola vetero-testamentara a celui exilat in propria tara al carui exil pentru a deveni mai convingator ajunge insotit si de pierderea vederii, aici doar a unui ochi. In asemenea conditii, singurul calauzitor de incredere nu poate fi decat ingerul Rafail, inger care nu e neaparat o entitate supraterestra, ci un calugar olog de la manastire care din cauza infirmitatii ajunge sa fie purtat in carca de catre un erou.
Evident, pentru un cenzor vigilent chiar si o asemenea tema oferea destule elemente de subversiune, numai ca atunci, in anii '80, o anumita iscusinta literara avea darul sa camufleze anumite mesaje in asa fel incat textul se furisa pana la urma spre cititori. Iscusinta nu i-a lipsit lui Stefan Agopian. Mai mult, el este unul din marii nostri stilisti si aproape fiecare pagina a sa luata ca atare, desprinsa din context, este un exemplu de literatura viguroasa si gratioasa, in care se impletesc seraficul si grotescul.
Bunaoara, tortura la care este supus Tobit de catre cei patru lancieri si felul cum aceasta se fictionalizeaza tocmai prin strategia narativa a scriitorului de-a ne sugera ca tot ceea ce citim trebuie privite ca o poveste benigna, o inlantuire de semne pe foaia unei cronici vechi, sunt cele mai bune dovezi ale unei arte care poate sa sfideze atat sistemul totalitar al celor putin ingaduite, cat si sistemul democratic al tuturor celor permise. Tobit strabate o lume de paiate, fantome si monstri, o lume carnavalesca si contondenta. Ambiguitatea de care vorbeam se face simtita la tot pasul, autorul trezindu-se si dormind cu cititorii sai, jucandu-se si abandonand joaca.
Referintele istorice sunt destul de sumare. In final exista o addenda in care autorul face anumite trimiteri la acea epoca de inceput de secol XVIII, cand Oltenia, in urma tratatului de la Passarowics, intrase sub dominatia austriaca. Dar ce conteaza asta? Conteaza doar fluenta scrierii, acel constant abur sau parfum care incetoseaza si fluidizeaza contururile naratiunii. Unii critici spun ca in Manualul intamplarilor a dat Stefan Agopian superlativul literaturii sale. Cred insa ca Tobit este romanul-pilot al mutilarii si vindecarii, al celui care patimeste si, povestind, se detaseaza de patimire. O carte, banal spus, pentru toate vremurile, care nu se perimeaza, comica si melancolica.
