Oare domnul Ion Iliescu îl visează pe Nicu Ceauşescu?
Beizadelele dictatorilor şi (melo)dramatica lor condiţie – este una dintre temele care pot compune un tablou al toamnei revoluţiilor, mai ales acum, după ce sâmbătă, 19 noiembrie, a fost arestat Saif al-Islam Gaddafi, unul dintre fiii defunctului tiran din Libia. Curtea Penală Internaţională (C.P.I.) emisese încă din iunie 2011 un mandat de arestare pe numele său, Saif fiind acuzat de crime împotriva umanităţii. În momentul arestării a cerut să fie împuşcat în cap, deoarece nu voia să cadă viu în mâinile revoltaţilor.
Cu numai un an în urmă, viaţa lui Saif al-Islam era splendidă. Ce nu avea?! Bogăţia şi puterea, luxul în care trăia, familia, totul părea rostuit pentru fericire deplină. Dar soarta s-a întors împotriva sa şi din cel mai fericit om a ajuns cel mai nenorocit. Altădată, chefurile sale şi trăsnăile prin diferite capitale ale Europei ocupau pagina întâi a unei anumite prese. Prinţi, vedete ale cinematografului, ale sportului sau ale modei, vestiţi politicieni şi bogătaşi – acesta era anturajul său. În prezent, toate averile lumii nu îi pot garanta salvarea vieţii. Unde este „bogăţia cea splendidă şi vastă” de mai ieri?
C.P.I. a cerut ca procesul să aibă loc la Haga, dar Consiliul Naţional de Tranziţie de la Tripoli refuză să-l predea pe Saif al-Islam tribunalului internaţional, insistând pe ideea judecării prizonierului pe teritoriul libian, ceea ce, practic, ar însemna condamnarea sa la moarte. C.P.I. nu are încredere în capacitatea justiţiei libiene de a administra un proces echitabil fiului fostului dictator. Nici justiţia română nu a avut capacitatea de a-i judeca echitabil pe dictatorul Ceauşescu şi pe soţia sa.
Că se numesc Nicu Ceauşescu sau Saif al-Islam Gaddafi, aceste beizadele sunt aproape la fel de odioase ca taţii lor. Dar, spre deosebire de taţi, au o circumstanţă atenuantă: într-o anumită măsură, şi ei, beizadelele, sunt victime ale dictatorilor. Legătura filială duce la formarea lor într-un anumit spi-rit, încă de la cea mai fragedă vârstă. Aşa cum s-a putut constata, nici educaţia în cele mai strălucite şcoli ale lumii nu poate înlătura tiparul educaţiei greşite din copilărie. Profitul enorm şi continuu, în diferite planuri, pe care beizadeaua îl are prin condiţia sa, confirmă şi întăreşte educaţia în spirit dictatorial conducând la mutilarea psihică ireversibilă. În acest sens, beizadeaua este o victimă a tatălui tiran.
Circulă pe Internet tot soiul de materiale în care dictatorul Muammar Gaddafi este prezen-tat ca un martir al cauzei arabe şi al cauzei africane. A avut pu-te-rea mai mult de 40 de ani şi a tras o avere colosală din Libia, pe care o considera o moşie de familie şi o exploata ca atare, pre-gătindu-se să o lase moştenire fiilor săi. Nu a pregetat să omoare oamenii, când aceştia s-au revoltat. Dacă s-ar fi dat la o parte la vreme, trăia bine şi azi, cu familia sa alături. Dar el nu s-a mai săturat de putere şi de bani, până a pus în mare primejdie viaţa sa şi a familiei sale. Destinul său ar putea să fie o pildă pentru alţi dictatori, dar aceştia nu par sensibili la aceste exemple. În Siria, Bashar al-Assad refuză calea înţelepciunii, înglodându-se tot mai adânc pe drumul fără întoarcere al violenţei contra propriului popor. Arabii au dreptul la democraţie. Lumea arabă are şi ea drep–tul de a trăi în secolul al XXI-lea. Primăvara arabă este revendicarea acestor drepturi. 
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
