În cel de-al 74-lea an de viaţă, Iolanda Balaş Soter, preşedintele onorific al F.R. de Atletism, continuă să impresioneze prin vivacitatea şi implicarea în conducerea sportului cu care se identifică.
A rămas în istoria atletismului pentru dominaţia probei feminine de săritură în înălţime timp de un deceniu, între 1957 şi 1967. După încheierea activităţii competiţionale Iolanda Balaş a continuat ca arbitru, iar din 1988 până în 2005 a fost preşedinte executiv al FRA.
Cum se simte Iolanda Balaş în postura de legendă vie a atletismului românesc?
Ca orice om obişnuit, dar cu responsabilitatea să alerg după bani pentru a ajuta atletismul în continuare. Pentru că este capitolul care ne doare anul acesta mai tare ca oricând. Bugetul a întârziat extrem de mult, iar sponsorii nu dau deloc năvală. Mai mult, niciodată în cei 16 ani cât am fost preşedinte al federaţiei n-am primit atâtea refuzuri elegante de finanţare. Şi vorba aia am experienţă bogată la mers cu săru’ mâna.
De când nu mai sunteţi preşedinte al Federaţiei, în numele cui cereţi finanţare?
În numele atletismului românesc. Banii vin la Fundaţie (n.r. – Fundaţia Atletismului Românesc, înfiinţată şi condusă de Iolanda Balaş Sotter, din 1993), dar practic sunt folosiţi tot de Federaţie. Momentan trebuie să terminăm tribuna de la Stadionul Tineretului, cu hotelul, cantina, sălile de antrenament şi refacere şi tot restul din proiect. Este foarte important să avem locul nostru unde atleţii să stea gratis şi să mănânce fără ca noi să fim nevoiţi să plătim regie pentru masă. Şi aşa e foarte greu cu banii. De pildă, abia găsim fonduri să achităm cheltuielile de întreţinere pentru vila de la Olăneşti, pe care am primit-o cadou şi pe care o folosim pentru pregătirea şi refacerea sportivilor. Are 14 camere a câte două locuri, dar nu-i deloc uşor să plăteşti apa, butan gazul sau curentul electric când ai buzunarele goale. Nici nu ştiu cum ne-am descurcat până acum.
Aţi spus Stadionul Tineretului, dar acum se numeşte Iolanda Balaş.
Pentru mine tot Stadionul Tineretului a rămas. Mi-e şi jenă să folosesc numele meu pentru baza de acolo. În 1993 a fost scoasă o hotărâre de guvern prin care s-a decis schimbarea denumirii stadionului, dar pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă sunt de acord cu asta. Mi se pare însă cu adevărat important că alături se construiesc sediile Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, care au deja două etaje înălţate, şi al Muzeului Sportului. Sper să fie gata până în toamnă.
Cum vă explicaţi regresul în care se află sportul românesc în general şi atletismul în special?
Foarte simplu. În condiţiile în care autorităţile politice declară că sportul nu este prioritar în România declinul este inevitabil. Nu mai avem cluburi sportive şcolare şi universitare. S-au desfiinţat o serie de alte cluburi sportive şi nu s-au luat nici un fel de măsuri. Nu sunt încurajate competiţiile şcolare şi de masă. Este adevărat că nu sunt bani, dar nici nu se caută soluţii. Este mai simplu să desfiinţezi decât să încerci să faci să renască sportul cu care ne mândream cu nu foarte mult timp în urmă. Nu mai există stimulare a copiilor să facă sport, iar profesorii nu sunt plătiţi să-şi facă meseria. Este ruşinos ca elevii să facă doar o oră pe săptămână de educaţie fizică. Aşa o să ajungem să creştem generaţii din ce în ce mai puţin sănătoase. Mă uit cu durere în suflet că la noi copiii nici să alerge după tramvai nu mai sunt în stare.
Sunteţi de o vitalitate de invidiat. Cum reuşiţi să vă menţineţi într-o formă atât de bună?
Sunt pensionară, este adevărat, dar n-am timp să mă gândesc la asta. Să ştiţi că a fi pensionar nu înseamnă să stai toată ziua cu ochii în tavan. Aş înnebuni dacă aş face aşa ceva. Deşi nu mai sunt decât preşedinte onorific al Federaţiei, programul meu a rămas aproape neschimbat, doar că nu sunt obligată să semnez condica. Aproape în fiecare dimineaţă de la ora 7 şi jumătate sunt la birou. Stau câteva ore, după care pornesc în goană după sponsori. Particip la întâlniri cu oameni care au posibilităţi financiare ridicate şi încerc să-i conving cât este de important să investească în sport.
Aţi avut probleme de sănătate, dar le-aţi depăşit.
Şi acum am probleme cu genunchiul stâng de la piciorul de bătaie. Dar acum că a venit primăvara mi-am reluat programul de alergare pe stadion. Fac două, trei ture dimineaţa devreme, pentru că mişcarea înseamnă viaţă, după care mă apuc de treabă. Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la cucerirea medaliei olimpice de aur la Roma şi nici n-am observat când a trecut atâta vreme. Este adevărat că niciodată n-am ţinut seama de asta.
Aţi avut şi o viaţă de familie fericită.
Am avut avantajul uriaş că soţul meu a lucrat tot în atletism (n.r. – fostul săritor Ioan Soter, a fost antrenorul şi mai apoi soţul Iolandei Balaş) şi am tras amândoi la aceeaşi căruţă. După ce s-a prăpădit el, familia mea a fost atletismul. Am o mulţime de relaţii şi la federaţia internaţională, o serie de prieteni dragi cu care derulăm proiecte pentru atletism.
Credeţi că este posibil ca în viitorul apropiat atleţii noştri să se întoarcă de la competiţiile de marcă cu piepturile pline de medalii, ca acum câţiva ani?
Avem câteva vârfuri care au impresionat în întrecerile cadeţilor şi juniorilor. Acestor atleţi le trebuie asigurate în continuare condiţii speciale de pregătire, vitamine şi susţinătoare de efort, plus un program adecvat. Trecerea la competiţiile seniorilor este foarte dură şi fără eforturi deosebite nu se pot obţine mult doritele medalii. Cred şi sper că vom reuşi să creştem noi generaţii de campioni în ciuda dificultăţilor financiare cu care ne confruntăm.
7 intrebari rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Din punct de vedere sportiv, cele mai fericite momente au fost când am cucerit cele două medalii olimpice de aur, în 1960 şi 1964. Altfel, au fost multe momente fericite, atâta vreme cât am mers pe aceeaşi cărare cu soţul meu.
Care este cel mai mare regret?
Că nu am reuşit, ca preşedinte al Federaţiei Române de Atletism, să fac centre puternice atletice.
O dorinţă încă nerealizată?
Să văd un maraton al Bucureştiului sau un cros popular în Capitală unde să se alinieze la start 15-20.000 de tineri. De asemenea, mi-aş dori să apuc să văd o ediţie de campionat european sau mondial de juniori sau o etapă de Grand Prix organizată în România de Federaţia Română de Atletism.
Poţi enumera trei lucruri pe care le-ai lua pe o insulă pustie?
Nu ştiu ce să zic pentru că nu mi-ar plăcea să fiu într-o astfel de situaţie. Nu vreau să mă izolez, mie îmi place să fiu între oameni, să lucrez cu oamenii.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De nimic. Dacă am sănătate, totul e bine şi nu mă tem de nimic.
Care este ultima carte pe care ai citit-o?
Am citit mai multe, dar acum am o carte foarte bună, „Politic, corect şi incorect”.
Cine a fost modelul în carieră?
Nu pot să spun că am avut vreun model în mod special. Mi-au plăcut însă întotdeauna oamenii inteligenţi.
