Probabil ca vor exista foarte putine delegatii sportive care sa boicoteze Olimpiada din aceasta vara din China, in semn de protest fata de actuala represiune la care e supus Tibetul revoltat. In orice caz, guvernele europene si cel american s-au limitat deocamdata la reactii minime: ele deplang replica disproportionata a puterii militare chineze, la forme de protest absolut pasive, ale tibetanilor. Dar nu se aventureaza sa propuna sabotarea jocurilor, cum deja s-a intamplat in trecut. Explicatia pare logica: toata lumea se teme de reactia Pekinului, cu care si americanii, si europenii fac afaceri colosale, deseori concurandu-se. Criteriile economice dicteaza si aici. Cum ar putea fi altfel, cand vizitele oficiale spre China, la cel mai inalt nivel, s-au transformat deseori in vizite de afaceri? Toate minunatele discursuri despre drepturile omului se ofilesc in fata perspectivei de a putea, in continuare, vinde scump pantofi de sport fabricati ieftin in China. Iar de asta-data e vorba chiar de dreptul unui popor, ce se incapataneaza sa nu se lase asimilat. Tibetanii nu vor nici administratie chineza, nici cultura chineza, nici religie sau ideologie importate de la Pekin. Ei au o istorie si traditii la fel de vechi si de inconfundabile precum cele ale ocupantilor. O spun de cateva decenii bune si au platit-o deja cu peste un milion de victime.
Ghinionul lor este ca locuiesc pe platouri si pe munti cu prea putina vizibilitate. Moralistii care au tras semnalele de alarma in ultimele decenii nu vad nici acum pana acolo. Iar intre timp vecinii care incep sa duca lipsa de spatiu vital, daca e sa ne amintim o veche scuza, navalesc anual, cu milioanele, spre aceleasi platouri, unde au ridicat deja mandre cartiere proletare de locuinte si alte mandre fabrici pentru comenzile occidentale. Rezistenta surda a tibetanilor li se pare a fi o rezistenta absurda la modernizare. Iar daca au construit un tren rapid spre Lhasa, probabil ca scopul a fost mai degraba turistic; dar in aceeasi perspectiva, de a "moderniza" cu forta o societate care nu vrea o astfel de modernitate. De fapt, pentru a-i lichida specificitatea, dizolvand-o in mediocra cultura consumista. Tibetanii traiau deja intr-o superba armonie, respectandu-si propria lor organizare ancestrala, metafizica, ai zice. Iar daca traiau si intr-o relativa saracie, nu discotecile aduse la Lhasa sau fabricile de textile ii vor face sa dea peste opulenta.
Se produce sub ochii nostri siluirea inadmisibila a unui intreg popor, a unui habitat, a unei culturi. Tibetanii vor sa-si aleaga singuri modernizarea, daca simt nevoia s-o faca. Dar intr-o lume a violentelor, cine sa tina seama de vointa sfios afisata a liderului lor spiritual, fascinantul Dalai Lama, un nonviolent? De ani de zile i se arata respect prin tarile occidentale pe unde poposeste, dar cam atat. Cand vine vorba sa fie primit in mod oficial, fiindca este efectiv incarnarea mistica a puterii, ca un rege occidental, cancelariile gasesc tertipuri de procedura ca sa-l evite. Sigur ca perspectiva jocurilor olimpice din China este si pentru tibetani un bun prilej de a-si semnala din nou problemele. De ce sa n-o faca? Iar Dalai Lama nici macar nu doreste boicotarea acestor jocuri, ci doar initierea unui dialog constructiv cu autoritatile de la Pekin. Riscand astfel sa nu mai fie inteles de tinerii din Tibet, multi dintre ei aflati in exil in nordul Indiei, care ar dori sa se treaca la o strategie mai ofensiva.
Probabil ca liderii mondiali nu concep sa lipseasca de pe ecranele televizoarelor la ceremonia deschiderii viitoarelor Jocuri Olimpice. Apare si contraargumentul ce pretinde ca tocmai tinerea acestor jocuri va aduce mai mult democratie in China. Iar numerosi sportivi apar, din senin, si spun ca boicotarea Olimpiadei de la Moscova din 1980 nu ar fi servit la nimic. Asa sa fie? Exista gesturi simbolice care indispun teribil regimurile autoritare. In anul in care avea sa izbucneasca revolta din Romania cateva clase de elevi din preajma orasului Bruxelles au construit din carton sute de mii de mici casute, pe care le-au grupat pe pardoseala unei catedrale, inchipuind in miniatura sate romanesti ce urmau sa fie distruse. In acelasi timp milioane de carti postale, cu proteste, porneau din Belgia pe adresa Guvernului de la Bucuresti.
Iar lumea incepea sa afle care este adevarata fata a machiavelicului regim!
Dinu Flamand este scriitor si publicist stabilit in Franta
