Traducere de Cristina Climov
Cu o experienţă de 25 de ani în consultarea politică, el condamnă atitudinea duplicitară a preşedintelui Barack Obama faţă de hotărârile puterii de guvernământ şi lipsa unui mesaj tip poveste de care cetăţenii americanii au nevoie pentru a credibiliza conducerea statului.
„Era o zi incendiară în Washington pe 20 ianuarie 2009, aşa cum mai este şi azi considerată data lansării mandatului. În timp ce urmăream discursul prezidenţial de intrare în funcţie a preşedintelui împreună cu fiica mea de 8 ani, am avut un sentiment de nesiguranţă. Nu numai că omul care ar fi putut fi atât de elocvent, a ales să transmită foarte puţine într-un moment de o asemenea importanţă, dar mai şi prevestea un viitor incert pentru alegătorii lui. Exista o poveste pe care americanii aşteptau – şi aveau nevoie – să o audă, dar el nu a spus nimic. Şi în lunile următoare a continuat să nu o ofere alegătorilor, indiferent cât de mult l-au atacat oponenţii săi.
Poveştile pe care le spun conducătorii sunt poate la fel de importante ca şi cele relatate de părinţi nouă, ca şi copii, pentru că ele ne orientează şi ne avertizează, ne vorbesc despre viziunile lor de viaţă şi despre valori. Suntem obişnuiţi să auzim poveşti cu o anumită structură, cu protagonişti şi răufăcători, un deal de urcat sau o bătălie. Oamenii au trăit 100.000 de ani înainte de apariţia primelor litere şi vor mai trece 5.000 de ani până când majoritatea dintre noi va învăţa să scrie şi să citească.
Poveştile au fost primele căi ale predecesorilor noştri de a transmite cunoştinţe şi valori. Astăzi căutăm filme, romane şi „poveşti noi” care pun evenimentele zilei într-o formă pe care creierul nostru o consideră captivantă şi memorabilă. Copiii îşi doresc foarte mult poveşti înainte de culcare, cărţile sfinte ale celor trei mari religii monoteiste sunt scrise în parabole, şi, aşa cum au arătat cercetările în ştiinţele cognitive, argumentele avocaţilor care chiar spun o poveste câştigă procese împotriva adversarilor lor care prezintă doar „faptele cazului”.
Când Barack Obama a urcat pe podium să-şi susţină discursul, naţiunea era deja săracă, speriată şi nervoasă. Economia nu mai făcea faţă. 750.000 de oameni îşi pierduseră locul de muncă în acea lună. Mulţi dintre ei şi-au pierdut casele, şi, odată cu ele, singurele refugii liniştite pe care le aveau. Chiar şi clasa mijlocie superioară a trecut printr-un deceniu de stagnare şi declin a investiţiilor, cu piaţa de acţiuni scăzând fără o limită previzibilă. Speranţa era la fel de săracă ca şi încrederea.
În acel context, americanii aveau nevoie de o poveste care să le spună ce a provocat situaţia în care se aflau şi cum avea ea să evolueze. Aveau nevoie să audă că Obama ştie prin ce trec, că îi va îndepărta pe cei resposabili de suferinţa lor, şi că va restaura ordinea şi siguranţa.
Ce aşteptau ei, în tuşe groase, era o astfel de poveste:
„Ştiu că sunteţi speriaţi şi nervoşi. Mulţi dintre voi v-aţi pierdut locurile de muncă, casele, speranţa. A fost un dezastru, dar nu a fost unul natural. A fost creat de jucătorii de pe Wall Street care au speculat cu vieţile şi viitorul vostru. A fost creat de extremiştii conservatori care ne-au spus că dacă eliminăm reglementările, recompensele lacome şi nepăsătoare, va fi suficient. Dar nu a funcţionat. Şi nu a funcţionat nici acum 80 de ani, când aceiaşi oameni au vândut bunicilor noştri aceleaşi reţete, obţinând aceleaşi rezultate. Dar noi am învăţat acum de la înaintaşii noştri cum să îndreptăm situaţia, şi le vom urma înţelepciunea. Vor reface încrederea în afaceri într-un mod tradiţional: punând banii la loc în buzunarele americanilor muncitori reangajându-i, redând integritate pieţelor noastre şi cerând să le conducă celor care îşi doresc asta. Nu vă pot promite că nu vom face greşeli. Dar vă pot promite că ele vor fi erori oneste, neintenţionate, şi că guvernământul vă sprijină.”
O poveste nu este o politică. Dar această simplă naraţiune – şi deciziile economice subînţelese din ea – ar fi funcţionat foarte bine împotriva a ceea ce avea să urmeze în doi ani şi jumătate de guvernământ nereuşit, fabrici şi forţă de muncă irosite. Acea poveste ar fi dovedit că preşedintele a înţeles că americanii au dat preşedinţia şi majoritatea în ambele case ale Congresului democraţilor pentru a repara distrugerile provocate de republicani şi jucători de pe Wall Street, şi că această guvernare nu va fi un aranjament duplicitar. De asemenea, ar mai fi evidenţiat şi că problema principală nu era dată de liberalismul tip „taxe şi cheltuieli” sau de deficit – un deficit care nu a existat înainte ca George W. Bush să dea 2 miliarde de dolari în scutirea de taxe a americanilor bogaţi şi să risipească un alt milliard de dolari în două războaie.
Şi poate că, cel mai important, ar fi oferit o alternativă clară şi captivantă naraţiunii dominante a dreptului, care spune că problemele noastre nu sunt cauzate de cheltuielile pentru pensii sau pompieri, ci de aceia care îşi pemit să-şi cumpere influenţa şi rescriu regulile pentru a-şi tăia porţii din ce în ce mai mari din plăcinta americană plătind tot mai puţin pentru ele.
Dar nu a existat nicio poveste.
În circumstanţe similare, Franklin D. Roosevelt a oferit americanilor promisiunea că-şi va folosi puterea să le ofere o viaţă mai bună. În discursul iniţial, dar şi în declaraţiile următoare, el a explicat cum s-a întâmplat căderea financiară, fără a pronunţa însă numele celor responsabili. Roosevelt şi-a luat angajamentul pentru ceva ce nici un alt preşedinte nu mai promisese: că va folosi resursele Statelor Unite pentru a oferi americanilor locuri de muncă şi pentru a reface infrastructura ţării. A jurat să păstreze oamenii care au provocat criza departe de posturi ale puterii şi s-a ţinut de această promisiune.
Într-un discurs din 1936 din Madison Square Garden, a declarat răsunător: „În nici un alt moment al istoriei noastre aceste forţe nu au fost aşa unite împotriva unui singur candidat aşa cum sunt astăzi. Cred în unanimitate în ura lor pentru mine – iar eu le salut antipatia. „
Când Barack Obama a păşit în Biroul Oval, a intrat într-un cerc al istoriei americane, exemplificat de F.D.R. şi vărul său îndepărtat, Teddy Roosevelt. După o revoluţie tehnologică majoră sau o perioadă de tranziţie economică, asemenea aceleia în care americanii au trecut de la o naţiune de fermieri la una preponderent industrial-urbană , urmează adesea o perioadă de concentrare a bogăţiilor, şi, o dată cu ea, a puterii de îmbogăţire. Asta am văzut în 1928, asta vedem şi astăzi.
Uneori acea putere este administrată atât de judicious, şi viaţa unora devine atât de greu de suportat, încât se conturează o perioadă de reforme – şi un reformator carismatic se oferă să conducă acea înnoire. În acest sens, Teddy Roosevelt a început ciclul reformelor pe care vărul său le-a preluat 30 de ani mai târziu, în timp ce încerca să crească încrederea în guvernământ, să refacă liniile de cale ferată, să exercite puterea federală asupra băncilor şi asupra rezervelor naţionale de hrană, să protejeze pământul şi sălbăticia americană, creând şi mişcarea mediului înconjurător modern.
Acesta era rolul istoric pe care trebuia să-l îndeplinească Barack Obama. Se spune că preşedintele s-a referit la „arcul istoriei”, parafrazându-l pe Martin Luther King Jr. din declaraţia sa deja foarte cunoscută: „arcul moralităţii e lung, dar se apleacă peste justiţie.” Dar cu aversiunea sa fundamentală pentru conflicte şi eşecul său profund în înţelegerea dinamicii agresivităţii – în care conclierea este cea mai eronată evoluţie a lucrurilor, pentru că agresorii o percep ca slăbiciune şi lovesc mai tare data viitoare – el a înterupt arcul şi probabil l-a îndreptat înapoi petru cel puţin o generaţie.
Când Dr. King a vorbit despre măreţul arc care se apleacă spre justiţie, nu a vrut să spună că noi ar trebui să aşteptăm ca el să se îndoaie. El i-a sfătuit pe ceilalţi să-şi pună greutatea în spatele său, şi şi-a dat viaţa vorbind cu o forţă care trecea prin tumultul canioanelor de apă şi dinţii răutăcioşi ai câinilor poliţişti. A predicat nonviolenţa, dar ştia că oriunde se ascundea un agresor în spatele unui club sau a unui scrutin, singura măsură corectă era să îl înfrunte şi să îl convingă să-şi arate adevărata faţă în public.
În contrast, când s-a confruntat cu cea mai mare criză economică, cel mai mare nivel de inegalitate economică şi cel mai înalt nivel de influenţă corporatistă de la Marea Depresiune, Barack Obama a privit adânc în ochii istoriei şi a ales să-şi îndepărteze privirea. În loc să condamne persoanele a căror lăcomie şi nepăsare a distrus economia, el le-a pus din nou responsabile.
Nu a explicat niciodată acea decizie publicului – un eşec în spunerea de poveşti votanţilor şi în raţionamentul din spatele lui. Dacă preşedintele ar fi ales să îndoaie arcul istoriei, ar fi spus publicului povestea distrugerii produse de abandonarea regulilor „New Deal” care îi protejaseră mai mult de jumătate de veac. Le-ar fi oferit o contra-poveste despre cum să îndrepte problema altfel decât respectând politicile de domolire, unele care au majorat cererea economică şi încrederea consumatorului reangajând consumatorii în locuri de muncă sigure. El ar fi trebuit să-i acuze pe cei care au distrus economia şi ar fi trebuit să le suporte ura. Dar arcul temperamentului său nu a rezistat atât de mult.
Ceea ce a făcut Obama pentru a întrerupe acest tip de adresare faţă de naţiune a fost delegarea stimulentului.
Publicul era disperat să găsească un lider care să vorbească cu încredere şi pe ale cărui decizii să le urmeze. Astfel, în loc să acuze politicile economice şi principiile care au eliminat 8 milioane de locuri de muncă, într-una dintre cele mai dăunătoare decizii ale sale, împotriva sfaturilor a numeroşi economişti câştigători de Nobel, el a micşorat cuantumul taxelor, mişcare dovedită deja a fi fost inutilă în situaţii asemănătoare.
Rezultatul, aşa cum fusese deja prevăzut, nu a stimulat decât pe jumătate economia, provocând un curent de neîncredere din partea americanilor la adresa Casei Albe. Mai mult, a creat imaginea unei ţări pe drept neapreciată pentru a se fi salvat de la o a doua Mare Depresiune, şi supusă unui fapt contradictoriu – ceva teribil s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost luate aceste jumătăţi de măsură decizională.
Pentru cetăţenii din clasa de mijloc, decizia lui Obama nu a făcut decât să confirme că Ronald Reagan avea dreptate, că guvernarea este de vină. De fapt, americanii nu cunosc ce încercau democraţii prin reducerea cheltuielilor, pentru că nimeni nu le-a explicat procesul şi urmările acestuia. De asemenea, nici reforma din sănătate nu a fost făcută publică în mod adecvat, nici politica naţională care a crescut şi mai mult costurile cardurilor de credit, pe care deja americanii făceau eforturi să le plătească. Tot ce ştiau atunci americanii ştiu şi acum: că nu au locuri de muncă, că nu vor putea probabil să achite integral taxele către stat.
Votantul obişnuit este mult mai îngrijorat de locurile de muncă disponibile decât de deficitul financiar, despre care vorbeau foarte puţini în timpul guvernării Bush şi a republicanilor. Înţelepciunea convenţională spune că americanii urăsc guvernământul, iar dacă întrebi asta în mod general, oamenii cusiguranţă îţi vor povesti despre tot ce face incorect conducerea ţării. Dar dacă îi pui să aleagă între reducerea deficitului şi întoarcerea americanilor la locurile de muncă, lista nu se scurtează. Dar nu e vorba numai despre angajări.
Cetăţenii nu sunt de accord nici cu priorităţile partidelor legate de taxe, bugete sau subvenţii pentru companiile de petrol. Tot ce ştiau americanii şi mai încă şi astăzi, este că sunt încă neanhajaţi, incă îngrijoraţi pentru cum vor reuşi să-şi plătească taxele şi facturile. Când vine vorba despre tăieri de taxe pentru bogaţi, americanii sunt uniţi împotriva clasei politice, susţinând un mesaj de forma: „În vremuri ca acestea, milionarii ar trebui să facă acte de caritate, nu să primească”.
Ceea ce face „dezbaterea pe deficit” atât de ireală este diferenţa majoră dintre conversaţiile de la Washington şi cele din jurul meselor din bucătărie din întreaga Americă. Deşi sunt specialist în ştiinţe prin formare, ca şi consultant pentru grupuri nonprofit şi lideri democraţi, am studiat modul în care gândesc şi simt politicienii. Din această poziţie, am interacţionat fizic sau virtual cu mai mult de 50.000 de americani pe teme diferite, de la taxe şi deficit, la avort şi imigraţie.
Deci unde ne duc toate acestea?
Asemenea majorităţii americanilor, în acest moment, nu am nicio idee despre ce crede Barack Obama – şi, prin extensie partidul pe care îl conduce – despre orice subiect. Preşedintele ne spune că preferă o abordare „echilibrată” a reducerii deficitului, un care atrage o „revenire intensă”(o modalitate mai simplă de a numi aplicarea unor taxe mari pe bogăţii şi numeroase companii care le evită) prin „recunoaşteri ale reducerilor”(o alăturare săracă de cuvinte care presupune că oamenii care au muncit întreaga lor viaţă cer de pomană). Dar legea pe care tocmai a adoptat-o conţine doar reducerile de taxe. Acest mod de a prezenta poziţii inconsistente fără o aparentă recunoaştere a incoerenţei lor este un alt semn distinctive a discursurilor preşedintelui.
El anunţă într-un discurs despre energie şi schimbări climatice că e nevoie să extindem zonele de extragere a petrolului şi producţia de cărbuni – două metode de obţinere a combustibililor care contribuie la condiţiile de vreme extremă cu care americanii se confruntă deja. El sprijină o lege a îngrijirii medicale care va folosi Medicaid să asigure încă 15 milioane de americani, apoi va gira un plan bugetar care, după reduceri la bugetul de stat, va decima cel mai probabil Medicaid şi alte programe se sănătate pentru copii, bătrâni şi alte personae care sunt vulnerabile din cauza dizbilităţilor ori a situaţiei financiare. El a ieşit cu un discurs major depsre imigrare după ce a deportat 80.000 de imigranţi în doi ani, un ritm mai rapid decât în orice altă perioadă din istoria americană.
Adevărata enigmă este de ce preşedintele pare atât de hotărât să ia partea ambelor variante ale unei probleme, încurajând votanţii să proiecteze orice îşi doresc asupra sa, şi sperând să nu-şi dea seama în ce mână este ascuns iepurele. Şi anume faptul că o mare parte a ţării îl consideră socialist în timp ce mulţi colegi ai săi din partid spun că nu împarte aceleaşi valori ca ei – dar nu valorile pe care îl îndeamnă consilierii săi să le adopte: când îi superi şi pe cei din stânga, şi pe cei din dreapta, înseamnă că faci totuşi ceva corect.
Ca psiholog practician cu mai mult de 25 de ani de experienţă, voi rezista tentaţiei de a da un diagnostic de la distanţă, dar ca om de ştiinţă şi consultant strategic voi formula câteva ipoteze.
Cea mai optimistă dintre ele presupune că şi Obama şi sfătuitorii săi au adoptat o poziţie pe care o adoptă democraţii în general: votanţii „centralişti” au nevoie de o formulă centralistă a guvernării. Din păcate însă, alegătorii centralişti au nevoie şi de politicieni sinceri care îşi respectă platformele propuse şi îi ajute să-şi rezolve problemele.
O a doua posibilitate este că el nu e pregătiti pentru sarcinile pe care le are din cauza lipsei de experienţă şi că acest defect al său nu a ieşit la iveală pentru că situaţia cu care s-a confruntat acum nu are precedent în ceea ce îl priveşte. Aceia dintre noi care au fost vrăjiţi de elocvenţa discursurilor sale din campania electorală au ales să ignore câteva aspecte discordante din biografia sa: ca făcut foarte puţine înainte de adeveni preşedinte, fără a fi condos vreodată o afacere sau un stat, că a avut o carieră singuratică de profesor de drept, publicând numai o autobiografie în 12 ani la Universitatea din Chicago.
O explicaţie mai puţinînţelegătoare este că suntem o naţiune ţinută ostatec nu doar de un Partid Republican extremist, ci şi de un preşedinte care, ori nu ştie ce să creadă or este nerăbdător să adopte orice poziţie care crede el că-l va conduce la realegre. Poate că aceia dintre noi care au fost încântaţi de povestea pe care a spus-o în „Vise de la tatăl meu” au ataşat un capitol care nu era acolo – capitolul în care îşi conturează identitatea şi îşi dă seama cine e şi în ce crede.
Mai există şi o a treia explicaţie, care presupune că Obama a candidat la alegerile prezidenţiale adoptând două roluri distincte, unul care va reforma întregul sistem, şi unul care va transcende unitar diferenţele, alegând calea dualistă a echităţii. A urmat-o pe aceea care se potrivea cel mai bine caracterului său alegând mesajul bipartidismului în locul aceluia al confruntării.
Dar arcul istoriei nu se apleacă asupra justiţiei prin capitulare ascunsă sub forma compromisului. Nu se îndrepată nicăieri când 400 de oameni controlează mai mult din bogăţie decât 150 de milioane de concetăţeni ai lor. Arcul nu se îndoaie asupra dreptăţii când familiile din clasa mijlocie şi-au văzut veniturile stagnând în ultimii 30 de ani în timp ce 1% cei mai bogaţi şi-au majorat veniturile până la cifre astronomice. Nu se îndoaie când reducem veniturile fixe ale părinţilor şi bunicilor noştri în aşa fel încât managerii să-şi poată păstra rata de 15% taxe la stat.
Arcul nu mai funcţionează când numai o singură parte din negocierile dintre angajaţi şi muncitori este reprezentată. Şi de asemenea, nu funcţionează atunci când, aşa cum au arătat specialiştii în mişcări politice, nu opinia publică ci părerile celor bogaţi prezic voturile Senatului. Arcul istoriei cedează. „
