Prin decizia de a-l primi pe Gigi Becali în PNL, deşi acesta este complet străin de valorile liberale, Crin Antonescu şi-a semnalat peremptoriu dorinţa eliminării ultimei scântei de liberalism autentic din partid. De ceva timp a pus tunurile pe veterani, în special pe cei din Bucureşti, dat fiind că îndrăznesc să se arate din ce în ce mai alarmaţi de faptul că liderul lor a reuşit să transforme partidul, în doar câţiva ani, într-o adunătură amorală de mahări provinciali. Prin prisma lui Antonescu, aceştia din urmă au mână liberă să prospere pe spinarea statului după pofta inimii câtă vreme rămân dispuşi să pună umărul la organizarea marşului său triumfal către Cotroceni – unde se visează domnind ca un paşă trândav până la adânci bătrâneţi.
Extrem de puţini liberali au avut curajul să se opună deschis toxicului pseudoliberalism impus de şeful lor, printre aceştia numărându-se Andrei Chiliman, Vlad Moisescu şi Ludovic Orban. Triumful USL din Capitală cu ocazia recentelor parlamentare li se datorează în mare măsură, după ce liderul PNL a preferat s-o şteargă din Bucureşti pentru a-şi asigura realegerea pe moşia fratelui său de cruce Liviu Dragnea. Mai nou, Antonescu l-a desemnat pe Becali pentru postul de vestitor burlesc al apropiatei nopţi a cuţitelor lungi – o alegere adecvată, s-ar zice, având în vedere că şi pe vremea lui Gheorghiu-Dej tot grobianii semidocţi duceau la îndeplinire ordinul de decapitare a fostei elite politice, printre care destui fruntaşi liberali. Ulterior, şi nenumăraţii cetăţeni idealişti, iniţial creduli în privinţa propăşirii prin comunism, au fost treziţi la dura realitate de exact acelaşi tip de primitivi preferaţi astăzi de liderul PNL.
Andrei Chiliman şi colegii săi au ajuns în vizorul lui Antonescu exclusiv datorită competenţei şi eficienţei lor în partid, nicidecum din cauza vreunei apropieri oculte de tabăra lui Băsescu, aşa cum tot ţine să se justifice liderul PNL. Antonescu se teme vădit de orice liberal dotat cu fler administrativ sau electoral şi, în consecinţă, neintimidat de perspectiva contactului direct cu cetăţenii. În plus, este limpede că Bucureştiul îl timorează în mod deosebit pe interimarul de-o vară, dat fiind că destui locuitori ai Capitalei sunt prea cosmopoliţi şi bine informaţi pentru a nu-i fi identificat între timp submediocritatea şi megalomania – în pofida tuturor eforturilor furibunde ale Antenelor de a-i masca oarecum carenţele.
Potrivit presei româneşti, Călin Popescu Tăriceanu are şanse să scape, cel puţin deocamdată, de ghilotina eliminării din partid. Rămâne de văzut dacă fostul premier şi lider PNL intenţionează să asiste la execuţia colegilor săi fără să crâcnească. Dacă visează la o viaţă liniştită şi/sau la o sinecură care să-i permită combinarea aptitudinilor sale de om de afaceri cu cele de politician, atunci Tăriceanu nu va avea încotro şi va tăcea. Dar va trebui să conştientizeze că grotescul în PNL abia a început – cu Voiculescu şi Becali pe post de scenarişti ai tragicomediei interpretate de Crin. Dacă pune însă preţ pe verticalitate, atunci Tăriceanu va trebui să-i spună lui Antonescu verde-n faţă că niciunul dintre liberalii puşi sub acuzare nu şi-a trădat partidul în vreun fel, acesta repurtând cea mai mare victorie electorală din era postdecembristă de pe urma eforturilor lor. În acest caz, ar fi de aşteptat ca fostul lider liberal să-i pună piciorul în prag succesorului său, conform motto-ului „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, explicându-i că fie îngroapă securea războiului împotriva tuturor veteranilor, fie îi exclude pe toţi. Dacă va dori, Tăriceanu poate pune serios pe gânduri întreaga tabără antonesciană, amintindu-i suav că un şef nevrotic înseamnă moarte politică sigură, fiind doar o chestiune de timp până când actualii susţinători vor intra, pe rând, în colimatorul exaltatului lor lider din cauza unor ofense imaginare. În prezent, cel mai sigur mod de supravieţuire în PNL pare a consta din abuzuri de putere nonstop, secundate de jurăminte de eternă loialitate faţă de şeful care închide ochii la ele.
Pesediştii vor rezista, probabil, tentaţiei de a se bucura pe faţă de problemele interne ale partenerului de coaliţie. Dar vor trebui să reflecteze serios la avertismentul lui Chiliman despre riscul transformării PNL în formaţiunea cea mai antioccidentală din România – un aspect care ar conduce la o şi mai mare izolare a guvernului USL în plan extern. Orice efort al lui Victor Ponta de a convinge partenerii externi că după teribilul an 2012 ţara se îndreaptă, între timp, către o oarecare stabilitate politică riscă să fie aruncat în derizoriu cât timp partenerul său de guvernare este un partid ajuns tributar unui sistem de pseudovalori reprezentat de indivizi ca Becali şi condus de un antioccidental incurabil.
Câtă vreme Antonescu va fi la cârma PNL, şansele USL de a se coagula într-o coaliţie de guvernământ cu adevărat stabilă, în care rivalităţile în vârful piramidei să fie ţinute sub control, rămân relativ reduse. În cazul unui lider cu o fire atât de vindicativă ca a lui Antonescu este doar o chestiune de timp până când acesta se va război cu alţi şi alţi membri PNL, inclusiv cu parlamentari care asigură astăzi confortabila majoritate a coaliţiei. Dacă Antonescu iese învingător din războiul său împotriva veteranilor liberali, adevăratul perdant este România – care va mai fi făcut un pas uriaş în direcţia instaurării unei democraţii de faţadă, privată de aproape toate libertăţile fundamentale. Dacă terminatorul PNL întâmpină însă rezistenţă, atunci putem concluziona că România a ajuns inoculată împotriva morbului megalomaniei, iar liberalismul autentic mai are totuşi firave şanse de supravieţuire.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
