Guvernul PDL-UDMR – Boc sau, de preferinţă, alt nume – mai are un an şi jumătate în faţă pentru realizarea unei reforme substanţiale a statului. O parte esenţială a acesteia este destructurarea statului social. Evident, sintagma trebuie scoasă şi din Constituţie.
Nu demult, fostul premier LI-BE-RAL, Călin Popescu-Tăriceanu, a simţit nevoia ca din toate problemele şi frământările prin care trece ţara şi partidul său evanescent să apere voiniceşte pe blogul personal nimic altceva decat statul social pe care „primitivii” şi „rudimentarii” de la PDL – e de tot râsul cum au ajuns adjectivele astea atât de populare printre stângiştii noştrii – nu-l pricep şi vor să-l distrugă. Cel mai „tare” argument al lui Tăriceanu spunea că la origini, statul social este opera lui Bismarck, ca numai de socialism nu putea fi suspectat cancelarul şi, că prin urmare, statul social nu are vreo dimensiune ideologică aşa cum afirmă „primitivii” şi intelectualii vânduţi lui Băsescu. De acord, socialiştii nu au inventat statul social, Bismarck a făcut-o. Dar când a fost Bismarck un far al liberalismului şi, mai ales, când a devenit Germania bismarckiană un model de societate demn de urmat şi de emulat în zilele noastre ca să justificăm superioritatea statului social prin Bismarck?
Dacă e să fie un model, Prusia lui Bismarck este exemplul perfect de stat autoritar, paternalist, în care drepturile individuale sunt subordonate intereselor de stat, adică un model de societate anti-liberală. Dar, când faci alianţe cu Voiculescu şi PSD, e greu să mai distingi ce e liberal şi ce nu în lume.
Adevărul istoric şi politic este că statul social s-a născut şi a prosperat în societăţi ne-liberale iar când ţările cu tradiţie liberală au încercat să îl adopte, ca în America lui F.D. Roosevelt sau în Britania lui Attlee, libertăţile individuale s-au degradat atât de profund încât nici măcar revoluţiile conservatoare ale lui Reagan şi Thatcher nu au reuşit să le restaureze pe deplin. Din punct de vedere economic, statul social nu merge şi nici nu poate să meargă decât pe perioade limitate şi anume pe perioade de prosperitate. Toată povestea cu statul social se sprijină pe o concepţie primitivă şi rudimentară – na, că ne-am molipsit! – despre modul în care apare si se distribuie bogaţia. Pe scurt, această concepţie nu-şi bate capul cu procesul prin care se crează avuţia, ci reţine numai faptul că ceva este creat. Adevărata problemă a stangii este cum se redistribuie acest ceva. Un stat progresist, un stat social carevasazica, este un stat binevoitor a cărui principală preocupare este să împartă bogăţia astfel încât să asigure cea mai dreaptă redistribuţie posibilă în sensul celei mai mari egalităţi posibile: O formă sofisticată de haiducie în care se ia de la bogaţi şi se dă la săraci dar, în esenţă, tot o formă de haiducie împachetată sub eticheta nobilă Justice as fairness.
Dar lucrurile nu au stat şi nu vor sta niciodată aşa în realitate. În lumea reală modul în care se produce bogăţia – interacţiunile dintre antreprenori, inventatori, muncitori, bancheri – adică procesul real de producţie este mult mai complex şi este însoţit de modificări sociale importante – unii devin din săraci bogaţi, alţii fac drumul invers, iar în alte cazuri bogaţii devin mai bogaţi iar săracii ies din sărăcie. Într-o economie sănătoasă, competitivă, procesul prin care se produce bogăţia este infinit mai important pentru structura socială decât orice redistribuţie operată de stat. Dimpotrivă, atunci când statul intervine în mecanismele fine ale pieţei au loc distorsiuni care afectează atât producţia de bogăţie, de obicei în sensul reducerii ei, cât şi rezultatul social. Cel mai bun exemplu îl constituie decizia nefericită a „statului social” SUA că tot americanul trebuie să deţină o casă fie că poate să plătească pentru ea, fie că nu. În felul acesta s-au născut companiile cu statut ambiguu Freddie Mac şi Fannie Mae şi, înainte ca cineva să apuce să-şi dea seama ce se intampla, băncile apucaseră să împacheteze si sa vanda deja aceste ipoteci care nu aveau să fie plătite niciodată şi să infecteze sistemul financiar mondial. Uriaşa datorie publică americană se contabilizează aproape exclusiv în contul programelor sociale – Social Security (pensiile de stat) Medicaid şi Medicare (asigurările de sănătate).
Locul haiduciei este în codrul legendar, nu în lumea reală. În lumea reală nu poţi să consumi mai mult decât produci. Dacă America este în dificultate, imaginaţi-vă cum este România. În pofida asigurărilor guvernamentale, România merge în continuare foarte aproape de buza prăpastiei. „Stabilizarea” de care s-a vorbit atata in ultimul timp nu înseamnă altceva decat că am reuşit să oprim prăbuşirea. România are prea puţini antreprenori, prea puţini muncitori, prea puţină inovaţie – adică prea puţini oameni care produc bogăţie – ca să îşi poată permite să se declare – şi încă prin Constituţie – stat social. De aceea, guvernul de centru-dreapta – in forma actuala, remaniata, cu sau fără Boc în frunte – trebuie să reducă dimensiunile statului asistenţial până la dispariţie şi să creeze mecanismele prin care ajutoarele sociale şi celelelte forme de solidaritate să fie temporare şi îndreptate spre persoanele care într-adevăr sunt lipsite de orice speranţă de a se redresa prin forţe proprii. Uitaţi de USL-aşi şi isteria lor socialistoidă, uitaţi de Antene, Realităţi şi alte media la fel de isteriza(n)te. Faceţi ceea ce trebuie si terminaţi odată cu statul social!
