Pentru eurosocialişti, capitala României a fost, cu nici o lună în urmă, o destinaţie inacceptabilă – pentru principalii lor adversari politici, popularii europeni, se va demonstra cu destulă probabilitate una cât se poate de agreabilă. 48 de ore petrecute la Bucureşti în cursul acestei săptămâni vor adăuga neîndoielnic câteva file noi capitolelor naţionale ale Partidului Popular European.
Doamnele Merkel şi Reding, domnii Rajoy şi Barroso laolaltă cu delegaţiile lor vor realiza subit că problemele de acasă par de-a dreptul derizorii comparativ cu cele ale fiecui confruntat în prezent cu sarcina conducerii României. Liderii europeni sunt, desigur, la curent cu debandada politică particulară ţării lor gazdă. Pe parcursul verii au avut tot timpul să se dumirească cu privire la strania inversare a scării valorilor democratice şi deluzoriul acestora pe meleagurile dâmboviţene, unde un Parlament dominat de grupuri de interese transpartinice deseori asociate cu infractori economici a decis să demonstreze naţiunii că lovitura de stat nu ţine nicidecum doar de instrumentariul militarilor sau extremiştilor. În vederea înlăturării nemesisului lor prezidenţial, coaliţia şi o mare parte a aleşilor au ţintit nivelurile superioare ale sistemului judiciar, susţinuţi asiduu de aripa toxică a mass-media româneşti – mercenarizată în asemenea hal, încât nu se mai dă în lături nici de la instigarea populaţiei împotriva acelor instituţii ale statului care sar întru apărarea ordinii constituţionale.
Imperativul proteguirii fragilei democraţii româneşti în faţa obtuzului asediu al puciştilor le-a oferit forţelor europene de centru-dreapta şansa unui nescontat şi binevenit exerciţiu de reapropiere. De-a lungul anului, disensiunile dintre conservatorii germani şi spanioli pe tema reformei şi viitorului UE au fost, precum se ştie, dese – creştindemocraţii cancelarului Merkel susţinând ideea austerităţii promovate prin noul pact fiscal, pe când popularii spanioli se pronunţă pentru o uniune de transfer, în cadrul căreia statele puternice ar sări în ajutorul celor mai slabe şi, deseori, mai imprudente. În pofida dezacordului pe această temă crucială, Merkel, Rajoy şi Barroso au ştiut să strângă imediat rândurile pentru a se asigura că România respectă până la urmă regulile democraţiei – aşa cum s-a angajat în momentul aderării la UE.
Politica la nivel european a devenit, de destulă vreme, o chestiune anostă şi de rutină, dar graţie României PPE a avut în această vară ocazia să participe direct la o bătălie nebănuit de primitivă şi, ca atare, incitantă. Lupta pentru soluţionarea crizei de la Bucureşti nu a necesitat nici eforturi atât de uriaşe şi disperate precum cele depuse în vederea salvării Spaniei de pericolul fascist în anii 1930, nici atât de dramatice precum salvarea Berlinului de Vest de la îngenunchere prin înfometarea premeditată de Stalin. Victor Ponta, unul dintre protagoniştii acestei veri, a avut un comportament ambivalent pe parcursul întregii crize – acasă hiperagresiv şi insolent, în arena europeană ezitant şi vizibil nesigur de sine. A crezut, aparent, că poate reduce statul român la statutul de colonie a partidului său fără ca partenerii occidentali să se sinchisească prea mult. Dar cum domniei sale îi lipsesc gândirea strategică şi cultura politică indispensabile unui asalt letal asupra statului de drept, grandiosul plan de pe urma căruia ar fi putut ajunge eventual comparat chiar cu Franco sau Mussolini a eşuat lamentabil.
După dezastrul puciului s-a grăbit, aşa cum ne-a obişnuit, să dea vina pe alţii: Mai întâi a bâiguit că intenţiile sale nu ar fi fost înţelese cum trebuie, apoi şi-a învinovăţit lacheii pentru a nu fi dus din timp muncă de lămurire prin capitalele europene despre evenimentele din România. Dacă avea capacitatea să fie onest măcar cu sine însuşi, Ponta ar realiza că impetuozitatea sa anihilează practic orice eforturi de PR: Taman în ajunul congresului PPE s-a găsit să demonstreze UE cam câţi bani dă pe separaţia puterilor în stat, ordonând majorităţii parlamentare să-i citeze pe şefii Parchetelor în faţa unor comisii pentru a da explicaţii despre îndrăzneala procurorilor de a investiga fraudele de la referendum. Fostul procuror Ponta îşi acuză colegii de „persecuţie politică” – fiind oricum de părere că „dacă un parlamentar este chemat la Parchet, nu se încalcă separaţia puterilor în stat? Numai invers este încălcare?” – şi se pronunţă repetat pentru un control parlamentar al Parchetelor, CSM şi serviciilor de informaţii. Având în vedere eforturile asidue ale USL de a se prezenta în faţa electoratului cu o listă de candidaţi plină ochi de specimene extrem de îndoielnice, este limpede că până şi cel mai blajin popular european va sări ca ars la auzul unor asemenea planuri, considerând că prin implementarea lor România ar face, indiscutabil, un pas gigantic pe calea transformării într-un stat criminal.
Congresul PPE va fi unul de succes în măsura în care participanţii săi cei mai de vază vor înţelege să empatizeze şi cu românii, transmiţându-le mesaje menite să restabilească încrederea în Europa şi instituţiile ei. Dincolo de retorica uzuală, liderii europeni vor trebui să ofere exemple concrete pentru a-i face pe români să înţeleagă avantajele pe care le au, de fapt, de pe urma angajamentului european al ţării lor. Exemple banale gen libera circulaţie nu mai ajung – vor trebui să vină cu o listă mai consistentă pentru a retrezi întrucâtva euroentuziasmul românilor. Nu în ultimul rând, liderii populari ar face un mare bine cauzei democratice din România dacă în cadrul discuţiilor purtate cu reprezentanţii ARD le vor oferi acestora câteva sfaturi oneste privind construcţia unei formaţiuni cu o viaţă internă reală, nu doar a unui vehicul politic vid, dar util pentru un număr de politicieni ambiţioşi. Pe parcursul următoarelor săptămâni şi luni, românii se vor putea convinge dacă ARD dispune într-adevăr de spiritul de cooperare necesar transformării într-un membru de valoare al familiei popularilor europeni.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
