» Theodor Cristian Popescu este unul dintre putinii regizori din Romania cu o platforma de cercetare consecvent asumata, unul dintre initiatorii si sustinatorii teatrului independent romanesc.
» De numele lui se leaga montari ale unor texte contemporane ce reprezinta puncte de reper pentru evolutia unui teatru frust, care-si interogheaza realitatea, autentic ancorat in problematici actuale.
» Ce a determinat plecarea ta din Romania acum aproape zece ani si cum percepeai atunci fenomenul teatral?
Am plecat din Romania in 1999. Mi se parea ca epuizasem un ciclu de lucru – infiintasem "Compania 777" si functionam intr-un sistem independent care se lovea de o perceptie extrem de nociva. M-a deprimat un climat social care se repeta in bucla. Evenimentul concret a fost a sasea mineriada. Parca nu reuseam sa ne plasam intr-un parteneriat onest si matur cu o societate care, speram noi, voia mai multe. Era o perioada extrem de violenta, care nu dadea semne ca se schimba. Mi se parea ca, dupa zece ani de la caderea comunismului, inaintam spre o tara sud-americana plina de coruptie, in care nu aparea nici un politician fara sa-l invoce pe Iisus Hristos. Astfel, mi-am zis ca era momentul cel mai bun sa ma desprind si sa vad ce se intampla si in alte parti.
Am plecat cu o bursa Fulbright de trei ani in Statele Unite si dupa ce s-a terminat masteratul am decis cu Cristina (n.r. – Cristina Toma, actrita) sa ne ducem in Canada. La Toronto cunosteam un singur actor, care ne-a sfatuit sa plecam la Montréal, unde teatrul beneficia de o atentie mai mare decat la Toronto. Ne-am infiintat o companie si am inceput sa producem teatru timp de cinci ani. Am produs independent patru spectacole si am fost invitat sa predau la Universitatea Québec din Montréal si la scoala Nationala de Teatru a Canadei.
"In Canada, toti actorii sunt angajati pe proiecte"
» Ce era radical diferit in sistemul de productie si de receptare din teatrul canadian fata de cel romanesc?
Acolo nu exista trupe permanente, deci pornim dintr-o data de pe pozitii radical diferite in ce priveste relatia actorilor cu fenomenul teatral. Toti actorii sunt angajati pe proiecte. In Montréal, nici un teatru nu te angajeaza nici macar pentru o stagiune. Se face si o gluma pe tema asta: "Daca e o «cadere», spectacolul se joaca de 19 ori; daca e un succes, se joaca de 21 de ori". Se prevad doua-trei zile de posibila suplimentare a numarului de reprezentatii, pe care trebuie sa le anunti din prima saptamana. Nu poti sa-i spui unui actor: "Maine joci".
Nici n-apucam bine sa ma obisnuiesc ca am facut un spectacol, ca decorul se arunca si faceam un chef de final. si asta mi-a creat o stare de frustrare. In 2008 am montat patru spectacole, ceea ce era foarte mult, avand in vedere ca toate erau in acelasi oras, si totusi niciodata, daca veneai sa ma vizitezi, nu puteam sa-ti arat un spectacol facut de mine. Trebuia sa pici exact in perioada de trei saptamani in care se juca unul dintre ele. M-am intalnit la un moment dat cu Constantin Chiriac la un spectacol in Montréal si m-a invitat la Festivalul de la Sibiu. Am venit la Sibiu si mi s-a facut pofta sa lucrez iar in Romania.
» Care au fost schimbarile pe care le-ai observat comparativ cu momentul in care ai plecat?
Am venit in 2007 la Festivalul de la Sibiu si mi s-a parut ca era un moment bun pentru teatrul romanesc. La Festivalul National de Teatru erau invitati Thomas Ostermeier, Jan Lauwers. Era lume foarte buna pe-aici, financiar nu se statea rau deloc, lumea discuta relaxat pentru prima data de cand plecasem. Partea buna a faptului ca in anii ’90 angajatii au tinut cu dintii de institutiile de stat este ca ele nu au disparut, asa cum au disparut cinematografe. Avantajul teatrelor de stat este ca au rezistat unui capitalism dur. Cred ca acest sistem, daca tot a ramas in viata, trebuie sa se deschida.
» Ce ti se pare ca lipseste la nivel de creatie teatrala si de atitudine critica?
Lipseste acceptarea faptului ca functionam in teritoriul artei contemporane, care e un teritoriu conceptual, mai putin obsedat de capodopera, artist singuratic si genial care creeaza in "puseuri de inspiratie divina". Arta contemporana se face mult mai mult in relatie directa cu societatea in care traiesti si dezvolta discursuri argumentative elaborate. Abordarile de acest tip lipsesc in teatru. Nu se poate stabili un dialog firesc la nivel conceptual, ca lumea ia personal absolut tot ce spui. E un semn de infantilism. Daca ne maturizam pe acest palier, nu avem nici un motiv sa nu producem teatru contemporan de cea mai buna calitate. Nu reusim sa cream o structura de dialog serios.
Am fost recent in Croatia si in Slovenia la o conferinta care se numea "New Times, New Models". Croatii si slovenii au ocupat spatii goale, ramase in fostele cazarme, si au infiintat centre de arta contemporana in ele. Au vazut o cazarma, au ocupat-o si au inceput sa functioneze in ea. S-au luat in serios. Noi nu trecem la nivelul de actiune responsabila asumata. Suntem moi in comparatie cu ei. Ne ridicam cu un soi de fatalism de la masa, in timp ce ei ocupa o cazarma.
» Nu crezi ca asta se intampla si pentru ca iesirea teatrului in comunitate este inca extrem de fragila si nesustinuta asa cum ar merita?
Sigur ca da. Eu in anii ’90 numai daca auzeam cuvantul comunitate innebuneam. Dupa comunismul ala atat de brutal, numai de noi spatii comune nu mai aveam chef. Aveam nevoie de spatii private. Tesutul social a fost foarte degradat din acest punct de vedere si coeziunea comunitara nu s-a produs firesc. Noi ramanem la un nivel de radicalism discursiv, dar nu trecem la fapte. In spatiile Europei Centrale s-a construit foarte mult si s-au asimilat doua valori care par banale, dar care sunt foarte relevante. Este vorba de incredere si de deschidere ca modalitati de practica recurenta. Cei care au ocupat locatiile despre care vorbeam nu le-au monopolizat. Dimpotriva, s-au deschis si au invitat artisti foarte diferiti in ele. Incepe si in Romania sa se produca asta, de exemplu Fabrica de pensule de la Cluj.
» Ai simtit nevoia sa ai o reactie fata de unele interventii ale unor cronicari in Festivalul National de Teatru. Ti se pare ca practicienii se exprima prea putin in Romania?
Eu ii indemn pe toti colegii mei sa scrie, pentru ca, daca tot vorbim despre arta contemporana, discursul artistului care isi prezinta un proiect ar trebui sa aiba o baza teoretica. Lucrarile artei contemporane nu prea pot fi intelese fara acest discurs. In timpul Festivalului National de Teatru am reactionat fata de o anumita aroganta a unei parti a criticii care a refuzat analiza si si-a exprimat direct umorile. Ce castigam din asta? Daca faci in 2010 critica de teatru, trebuie sa fii capabil sa te confrunti cu o diversitate mult mai mare de spectacole decat tot ce se incadreaza in traditia regizorala romaneasca. Nu mai trebuie sa judecam emotional. Arta contemporana nu se mai percepe prin filtrul emotiei. Emotia trece prin creier. Duchamp a expus pisoarul in 1917. Suntem in 2010 si nu mai putem opera cu niste categorii care se nuanteaza permanent. Teatrul romanesc trebuie sa se maturizeze.
» Repeti acum, in Canada, "Orasul" de Martin Crimp, montat in 2009 la Royal Court si in alte teatre din lume. Vorbeste-ne putin despre acest proiect.
Lucrez cu o companie din Toronto, Actors’ Repertory Company (ARC), care se reuneste o data pe an pentru o productie si de doua-trei ori pentru lecturi din repertoriul international. Le-am propus "Orasul" si nu au reusit sa obtina drepturile. Au mentionat apoi ca il regizez eu si asa le-am obtinut. Am emotii mari pentru ca este premiera canadiana a textului. L-am cunoscut pe Martin Crimp in 1993, cand am montat "Piesa cu repetitii", si l-am invitat la premiera. De-atunci am ramas prieteni. Repet cinci saptamani, pana la sfarsitul lunii martie, si poate venim cu spectacolul si in Romania.
» Fondatorul "Companiei 777"
Theodor Cristian Popescu a fondat in 1997 "Compania Teatrala 777", cu care a realizat, in coproductie, mai multe spectacole. In 1998 a montat trei spectacole care au inovat substantial teatrul romanesc din acea perioada: "Eu cand vreau sa fluier, fluier" de Andreea Valean, "Ingeri in America" de Tony Kushner si "DaDaDans". In 2000 a pus in scena cel mai montat text al Biljanei Srbljanovic: "Trilogie belgradeana". In perioada 2000-2002 a urmat un Master of Fine Arts in regie (bursa Fulbright) la Universitatea Montana (SUA).
