» In 2003, "Lebensraum – spatiu vital" a fost unul dintre cele mai bune spectacole ale absolventilor Universitatii Teatrale si Cinematografice din Bucuresti. Spectacolul a fost un real succes si a castigat o multime de premii.
» Alexandra Badea, cea care semna regia acestui spectacol, a plecat in Franta. De atunci, a revenit in Romania, a mai facut cateva spectacole la Bucuresti si Timisoara si e interesata de teatrul angajat.
» Saptamana trecuta, Alexandra Badea a castigat un important concurs de dramaturgie, organizat la Lyon ("Les journées de Lyon des auteurs
de théatre"), cu textul "Mode d’emploie", scris in 2006.
» Ti-ai incheiat studiile in Romania cu un spectacol care a luat o gramada de premii, la care, efectiv, era bataie pe locuri, mai ales ca nu a avut foarte multe reprezentatii. Era un moment prielnic pentru tine, iar tu ai plecat in Franta. Cum asa?
Am plecat din mai multe motive. In primul rand, pentru ca voiam sa caut altceva. Aveam nevoie de un alt tip de informatie, de un contact cu teatrul din alte spatii culturale. Aveam nevoie sa lucrez cu alti artisti, intr-o alta limba. Asa am simtit atunci. Daca as fi ramas, cum scoala se terminase si cu ea se termina intr-un fel si perioada de experiment, as fi intrat direct in sistem si as fi fost preocupata mai mult de rezultat decat de cercetare.
Am plecat si pentru ca, imediat dupa absolvire, mi se propuneau tot felul de proiecte de compromis, iar teatrul independent din acea perioada era, practic, inexistent. Am facut un spectacol la Teatrul Act, dar nu puteam sta cinci ani in acelasi tip de spatiu. Poate ca e si o trasatura de caracter. Imi place sa merg din ce in ce mai departe, sa explorez locuri noi, sa traversez oceane, sa intalnesc artisti din locuri pe care nu le-as fi putut localiza pe harta inainte.
»Ce inseamna sa lucrezi in doua sisteme, francez si roman, atat de diferite? Sau nu sunt diferite? Pentru ca, in ciuda faptului ca ai plecat, continui sa faci spectacole in Romania, la Bucuresti sau Timisoara.
Sunt foarte diferite. In primul rand, pentru ca in Romania lucrezi de fiecare data cu alti actori. Daca ai noroc, ii poti reintalni cateodata, revenind in acel teatru, dar nu cresti cu ei, nu mergi pe acelasi drum. Apoi, cum nu exista decat un singur producator, de multe ori regizorul devine un angajat al teatrului. In unele institutii directorul poate bloca tot proiectul la vizionare. E un punct in toate contractele care m-a surprins intotdeauna: "Regizorul trebuie sa manifeste deschidere fata de sugestiile teatrului".
In Franta se fac coproductii. Structura care sustine proiectul este, in general, compania acelui regizor care poate obtine bani de la minister, primarie, regiune si atunci, in fata celor doi-trei directori de teatru care participa la coproductie are o mai mare importanta. In Franta, nici un director de teatru nu iti va spune "Aici schimbi" sau "Asta nu va merge".
Intoarcerea mea in Romania i se datoreaza Adei Lupu, directoarea Teatrului National din Timisoara. Ada a vazut un spectacol al meu facut in Franta (la Festivalul Dramaturgiei Nationale), vazuse si "Lebensraum" la Cassandra si m-a intrebat simplu "Cand vii la noi? Ce text vrei sa faci?". N-am crezut ca voi avea atata libertate. Cand lucrezi in conditii din astea, in Romania e mai usor pentru ca e o intreaga structura care se ocupa de productie si finantari. In Franta, regizorul coordoneaza tot. Cel de-al doilea proiect la Nationalul din Bucuresti a venit total neasteptat prin Sanda Manu, directoarea Centrului de Experiment "Ion Sava". La fel de natural. Cred foarte mult in intalniri. De-asta am revenit in Romania si asta caut in orice proiect. Cand oamenii cu care lucrez nu ma intereseaza (uman si artisitc), plec.
»Ce-i lipseste, din punctul tau de vedere, teatrului romanesc? Ma refer la teatru in ansamblu, de la publicatii si concursuri pana la spectacole. Ce crezi ca ar putea "fura" din modelul francez?
Spectacolelor cred ca le lipsesc radicalitatea si, uneori, onestitatea. Sunt prea putini regizori care fac cu adevarat cercetare, care ies din logica sistemului de productie. asta e si paradoxul teatrului romanesc. Normal ar trebui ca teatrul cu trupa sa permita experiment (cum e cazul Poloniei prin Warlikowski, de exemplu). De multe ori, teatrul romanesc ramane la stadiul de showbiz. Ar trebui riscat mai mult.
Sistemului teatral ii lipsesc flexibilitatea si vizibilitatea. Spectacolele nu se joaca decat intr-un singur teatru si in cateva festivaluri. Nu au o viata lunga si o larga difuzare. Sistemul coproductiilor ar putea fi o solutie buna. Daca teatrele din Cluj, Sibiu, Timisoara si Festivalul National de Teatru decid sa sustina proiectul artistic al unui regizor printr-o productie, perioada de repetitii si cercetare ar putea fi mai lunga si difuzarea lui mai larga.
»Unul dintre cele mai recente spectacole ale tale este "Complexul Romania". Dar ai facut si "4:48 Psychosis", "Fuck you Eu.ro.pa!", toate fiind, intr-o masura mai mare sau mai mica, texte angajate. Despre ce trebuie sa vorbeasca teatrul si cum sa o faca astfel incat mesajul sa ajunga nedeformat?
Nu stiu despre ce ar trebui sa vorbeasca teatrul. stiu insa despre ce vreau sa vorbesc eu in teatru. Imi pun mereu intrebarea: de ce nevoia asta de a strange lumea in fata ta pentru a-i vorbi? Pentru ca am nevoie sa vorbesc despre ce ma irita si ma revolta pe mine in societatea de azi. Nevoia urgenta, imediata. si cred ca si oamenii o au. Mesajul ajunge nedeformat atunci cand esti sincer si direct. Perioada metaforei a trecut. Traim intr-o lume atat de violenta incat lucrurile trebuie spuse tare, direct, deranjant.
»In toate spectacolele folosesti proiectii. De unde aceasta obsesie a vizualului?
Imaginea imi permite sa merg mai departe, dincolo de cuvinte. Lucrez foarte mult pe monologul interior si in ceea ce scriu, si in regie, si in lucrul cu actorii. Imaginea video ma ajuta sa intru direct in monologul interior. Mi se pune mereu intrebarea asta. Eu nu stiu daca fac teatru, performance sau instalatii video. Dar navighez undeva intre formele astea. Caut ceva in zona asta. Pentru ca acolo ma simt bine. N-am privit niciodata video-ul ca pe un mijloc de expresie, ci ca pe un limbaj. Cum citesc un text, vad imediat daca vor fi sau nu imagini, daca sunt proiectii pe ecrane sau pe monitoare, imagini de arhiva sau video art. Vad asta inainte sa vad decorul sau imaginile de tip teatral.
»Textul cu care ai castigat concursul de la Lyon este scris in 2006, dar ai si texte mai noi. Cum ai inceput sa scrii dramaturgie? Ti-ai montat vreun text?
Am inceput sa scriu fara sa-mi propun. Dintr-o dubla frustrare: pe de o parte, voiam sa vorbesc despre niste lucruri pe care nu le regaseam integral in textele celorlalti autori (din ce in ce mai putini autori ma satisfac pe deplin) si, pe de alta parte, era in mine ceva ce trebuia pus pe hartie. Asa am inceput sa scriu "Mode d’emploi". Nu stiam ce va iesi, nu aveam nici un plan. Am deschis computerul si am scris cateva zile fara sa fac altceva. Textul venea cand in franceza, cand in romana. Era mai mult un material dramaturgic. si la un moment dat am zis "asta va fi un text pentru teatru". Chiar mi-am pus intrebarea daca regizorului din mine ii va placea acest tip de dramaturgie. La sfarsit, i-a placut. Am facut un atelier cu studentii de la actorie de la Caen (un atelier din care o sa pastrez multe piste pentru spectacolul final). In decembrie o sa prezint o prima etapa de lucru la Lyon, iar dupa, o sa mai vedem.
Al doilea text, "Contrôle d’identité", va fi montat la Kinshasa in august, iar eu il voi monta la Paris, la Tarmac de la Villette. In septembrie voi monta la Iasi un alt text al meu, primul scris in romana.
»Si pentru ca suntem in plin Festival Avignon, de ce este atat de important sa fii acolo?
Pentru ca este un loc in care poti vedea spectacole de peste tot, artisti cu viziuni foarte radicale, dezbateri pe muchie de cutit.
