Desi involuntar, Tariceanu si liberalii au facut electoratului un imens compliment prin decizia amanarii alegerilor europarlamentare, aceasta echivaland cu admiterea franca, desi tacita a unor invataminte trase – anume de a fi devenit suficient de intelepti pentru a nu se mai lasa pacaliti a doua oara de stapanii lor politici. Masura permite castigarea de timp pentru ca zdruncinata oligarhie politica sa dispuna de un binevenit moment de respiro.
Ce diferenta fata de starea de spirit afisata in 1990 de predecesorii lui Tariceanu – daca avem in vedere antecesorii fesenisti, necum pe cei liberali. Impulsul premierului si al confratilor sai de a se mentine la putere cu orice pret este identic cu cel care l-a determinat pe Ion Iliescu sa transforme perioada de tranzitie din Romania in cea mai hidoasa din totalul celor survenite in fostele state membre ale Pactului de la Varsovia. In pofida manipularilor constante ale electoratului prin mass-media si a exploatarii nevrozelor interetnice ale populatiei, graba ce a insotit demararea scrutinului a fost evidenta, cu toate ca dupa cinci decenii de comunism oamenii inca puteau fi impinsi majoritar in directia dorita. Entuziasmul fata de calea urnelor ar fi palit insa rapid daca in cursa electorala s-ar fi inscris nu Radu Campeanu – in prezent unul din augustii vicepresedinti ai PNL –, ci un candidat de talia lui Lech Walesa.
Chiar daca actualmente popularitatea PSD graviteaza, in sondajele de opinie, in jurul a doar 20%, constructia sa politica ramane una trainica. PSD a creat sistemul de partid in care fiecare isi striga sloganul in gura mare, singurele diferente constand in comportamentul, limbajul sau, eventual, sistemul de valori al oratorului. Social-democratii inca bat voiosi "jocul pe la noi – un pas inainte, doi pasi inapoi", orientandu-se, in noile vremuri beligerante, dupa capriciile liniei frontului. Continua sa se ocroteasca in caz de vicisitudini juridice ce ar putea compromite cariera politica a celui vizat, iar comportamentul lor devine unul de haita atunci cand se impune sfasierea unei noi forte aparute, amatoare de competitii politice autentice, desfasurate in spiritul evolutiei asteptarilor electoratului.
Pentru a putea crea o lume populata de clone devotate filozofiei feseniste, Iliescu&Co. au recurs, initial, la intimidari si chiar la fraude – menite a induce o atmosfera propice. In consecinta, PNtCD a parasit pana la urma, fortat de circumstante, scena politica. De regula insa, postcomunistii au preferat sa recurga la recompensarea, si nu la constrangerea principalilor rivali, astfel incat pacea si profiturile erau garantate tuturor celor ce doreau sa se foloseasca de imensele oportunitati oferite de sistemul lor politic. Dupa anul 2000, avutia aflata in mainile publice devenise considerabila gratie privatizarilor si finantarilor sosite de la Bruxelles, iar PSD si-a putut permite cu atat mai mult rasplatirea rivalilor de odinioara. Dinu Patriciu, liberal cu vechi statut, a devenit unul dintre cei mai bogati oameni de afaceri din Romania pe vremea guvernarii Nastase – desigur, dupa ce fostii rivali politici vor fi fumat proverbiala pipa a pacii. Drept care, in 2004, omul de afaceri a sponsorizat cu generozitate atat campania liberalilor, cat si pe cea a social-democratilor – un indiciu graitor pentru lipsa de entuziasm a domniei sale fata de o competitie electorala veridica.
Motivul care il constrange acum, in anul de gratie 2007, pe Tariceanu sa recurga la asemenea masuri exceptionale devenise vizibil inca din 2004. Din punct de vedere politic, populatia s-a maturizat mult prea rapid – evolutie survenita datorita comprehensiunii exploatarii la care a fost supusa in mod sistematic de catre o clica de politicieni hrapareti. Prin urmare, ce putea face un Tariceanu confruntat cu o societate mai occidentalizata decat elita politica ale carei interese se grabeste sa le apere?
Lunile viitoare vor aduce, cu siguranta, un intreg spectacol al eforturilor crancene depuse in vederea restabilirii autoritatii celor aflati la putere, caracterizati prin cea mai fatisa lipsa de scrupule intalnita din 1990 incoace. Tentativele de neutralizare a presedintelui vor spori, iar vechea strategie, combinand ispitele cu intimidarile, va capata o noua si glorioasa utilitate pentru scoaterea PD de la guvernare. Alternativele populiste vor beneficia de acoperirea mediatica adecvata temperarii nazuintei electoratului la o schimbare autentica. O fi Basescu principala tinta a oligarhiei – adevaratul ei adversar ramane insa electoratul, care trebuie dominat cu orice pret.
Tom Gallagher,
profesor la Universitatea Bradford
