Conform ultimelor sondaje, Vladimir Putin va continua să domine viaţa politică a Rusiei şi după 4 martie a.c., chiar dacă bazinul electoral al actualului premier şi-a mai redus între timp din volum.
Pentru standardele unei democraţii occidentale, o asemenea durată şi asemenea cote ale succesului la vârful statului reprezintă o excentricitate de tipul accidentului istoric.
În sistemele democratice mature, mecanismele politice şi sociale permit extrem de rar, până şi celui mai talentat şi abil politician, o astfel de longevitate şi o amprentă atât de apăsată pe destinele ţării, mai ales în zilele noastre.
Dar Vladimir Putin nu intră în cursă pentru a atrage simpatia unui electorat de tipul celui german, francez sau american, iar ambiţiile sale nu sunt nici ele inhibate de un cadru legislativ imuabil.
Din contră, Putin joacă în Rusia, un loc în care numai capriciul liderului de la Moscova, siguranţa sa de sine dată de popularitatea pe care şi-a consolidat-o în rândul unei bune părţi a populaţiei şi controlul masiv pe care îl are asupra serviciilor de informaţii l-au împiedicat în 2008 să nu schimbe peste noapte legea, astfel încât să poată candida la alegerile prezidenţiale pentru a treia oară consecutiv.
Avea la acel moment toate pârghiile pentru aşa ceva, dar a ales să nu o facă.
A optat, în schimb, pentru formula mult mai elegantă, după standardele locale, a unui aranjament de culise, încă unul, pentru retragerea pe postul de prim-ministru şi scoaterea la înaintare un vechi şi de încredere colaborator de la Sankt Petersburg precum Dimitri Medvedev, omul care i-a confirmat în ultimul deceniu şi jumătate că ştie când să intre în arenă şi când să se retragă, unde să intre şi, la fel, unde să se retragă.
În parte, formula din 2008 s-a dovedit elegantă inclusiv pentru relaţia ambiguă a Moscovei cu capitalele vestice şi a acestora din urmă cu Moscova.
Pe de o parte, Putin a evitat la limită ridicarea la fileu a unui subiect şi unor întrebări normale, dar incomode, privind modul discreţionar în care îşi exercită mandatul.
Pe de altă parte, a menajat UE şi SUA de obligaţia morală de a chestiona public Kremlinul cu privire la lucrul mai sus amintit şi, implicit, o complicare, pe care de fapt nu şi-o dorea nici o cancelarie, a relaţiilor bilaterale fructoase din punct de vedere economic şi strategic (mai ales pe zona intereselor din energie).
Dar este cumva momentul martie 2012, al alegerilor prezidenţiale din Federaţia Rusă, unul mai puţin complicat decât cel de acum patru ani?
Este cumva Rusia o altă ţară după acea relativă şi liniştită schimbare de ştafetă la vârf, din 2008?
A intrat Moscova lui Putin în sfârşit pe o orbită predictibilă din perspectiva relaţiilor internaţionale?
Şi, nu în cele din urmă, cum şi ce a schimbat cu adevărat „ţarul” Vladimir în viaţa politică şi economică a acestui colos geografic, dacă ne raportăm la momentul în care Mihail Gorbaciov a preluat puterea în URSS-ul de la jumătatea anilor ’80?
Impresia mea este că Vladimir Putin şi Rusia post-comunistă pe care a clădit-o de-a lungul mandatelor sale reprezintă, practic, prelungirea firească a deschiderii iniţiate de ultimul secretar general al Partidului Comunist moscovit, evident, cu sincopa de un deceniu reprezentată de administraţia Elţin, care a încercat un viraj ce s-a dovedit prematur pentru o ţară total nepregătită să accepte, în premieră, falimentul puterii sale imperiale şi trecerea la un sistem politic, economic şi social antagonice.
Putin ar trebui, aşadar, perceput drept continuatorul lui Gorbaciov, chiar dacă acesta din urmă se situează astăzi pe poziţii atât de critice faţă de politicile urmaşului său la Kremlin.
În paranteză fie spus, Putin a perpetuat până şi modelul promovării cu specific local a oamenilor de încredere în posturile-cheie ale administraţiei centrale.
L-a adus pe Dimitri Medvedev (şi alţi colaboratori apropiaţi) la Moscova din Sankt Petersburgul natal inspirat fiind, probabil, de maniera în care fostul şef al KGB şi secretar general al PCUS, Iuri Andropov, şi-a racolat şi protejat ca succesor tot un concitadin, pe Mihail Gorbaciov, originar din zona oraşului Stavropol.
Revenim. În sprijinul tezei de mai sus stă însăşi evoluţia guvernării post-Elţin. Dar, înainte, să mai deschidem o paranteză: şi-a dorit Gorbaciov vreo clipă trecerea radicală a URSS la capitalismul occidental, în ciuda deschiderii fără precedent pe care a iniţiat-o?
A urmărit ultimul lider sovietic o exorcizare reală a propriei ţări de ambiţiile imperiale (care sunt, istoric, prima natură a poporului rus) şi a urmărit cumva o reinventare, la un moment dat, a Uniunii Sovietice pe baze democratice în adevăratul sens al cuvântului? Sub nici o formă.
Mihail Gorbaciov a căutat o relaxare dictată de imperativele evoluţiilor contemporane lui tocmai pentru a mai reduce din presiunile tot mai greu de gestionat ale propriei greutăţi, încercând astfel să evite un colaps al Uniunii Sovietice provocat din interior şi să evite ceea ce americanii anticipaseră cu aproape trei decenii înainte şi ceea ce administraţiile de la Washington şi-au propus să aştepte cu răbdare: prăbuşirea de la sine a URSS, asemeni unei case care cedează lent, dar totuşi cedează, sub greutatea acoperişului încărcat de zăpada căzută la momentul potrivit şi a vulnerabilităţii date de o fundaţie proiectată prost şi construită încă şi mai prost. Deci fără intervenţii externe directe.
În mare, aceleaşi întrebări sunt valabile, 20 de ani mai târziu, şi pentru optica putiniană.
Deşi a venit la putere la început de secol XXI, într-o perioadă în care statele din fostul bloc comunist avuseseră deja un deceniu la dispoziţie să-şi aleagă propriile traiectorii, şi, vedem, au şi făcut-o, Vladimir Putin a pornit în recuperarea timpului pierdut de Boris Elţin.
Scopul: reinventarea Rusiei noi pornind de la bazele puse de reformatorul Gorbaciov.
Câteva axe directoare au făcut acest demers cât se poate de vizibil: păstrarea ambiţiilor imperiale ale noii Federaţii Ruse, etatizarea economiei, discursul de forţă în raport cu puterile occidentale, consolidarea relaţiilor cu partenerii externi tradiţionali ai URSS de la finele anilor ’80 şi o viziune specială asupra democraţiei şi democratizării – vezi controlul strict asupra presei şi a ONG-urilor, presiunile constante exercitate asupra opoziţiei, episoadele de naţionalizare a companiilor private „neprietenoase” cu regimul, omniprezenţa serviciilor de informaţii în societatea rusă şi lipsa aproape totală de transparenţă a instituţiilor publice.
Putin a dat o nouă faţă şi o nouă forţă dirijismului de stat contemporan.
Vladislav Surkov, fostul ideolog-şef de la Kremlin a esenţializat în cîteva rânduri transformările din Rusia lui Putin, oferind cui este interesat o cheie spre înţelegerea guvernării „ţarului” contemporan: „Occidentul nu este un model pentru noi. Noi suntem suverani şi dacă preşedinţii noştri vor să aibă câte zece mandate suntem liberi să-i lăsăm să o facă”. În 2006, de când datează spusele lui Surkov, acesta avea în vedere în primul rând să răspundă nelămuririlor care începeau să se înmulţească privitor la intenţiile lui Vladimir Putin cu privire la alegerile prezidenţiale din 2008.
După cum se poate lesne observa azi, afirmaţia de atunci a lui Surkov are un termen de valabilitate care se prelungeşte mult după acel ciclu electoral.
Intervenţia publică a acestui personaj de referinţă din structurile puterii de la Moscova ne spune multe şi despre cadrul plin de ambiguităţi în care, dată fiind calea aleasă în ultimul deceniu, este pur şi simplu obligată să opereze puterea de la Kremlin.
Pe plan internaţional, lipsa unei opţiuni tranşant asumate de către administraţia Putin, între o societate complet închisă şi una cu adevărat deschisă, s-a tradus în ultimii ani printr-un balet la limita izbucnirii nervoase în raporturile cu Occidentul, şi chiar cu China, Siria, Iran şi Coreea de Nord.
Încercând să îmbine păstrarea unor aparenţe care să o facă frecventabilă pentru occidentali cu nesăţioasa nevoie de a-şi afirma rolul de super-putere mondială – care i-a asigurat lui Putin o certă popularitate în rândul ruşilor de rând, mai ales după senzaţia de alienare totală pe care le-a lăsat-o administraţia Elţin – pe plan extern Rusia anilor 2000 a fost adesea nevoită să facă jumătăţi de paşi.
În condiţiile în care evenimentele de la 11 septembrie, intervenţia NATO în Afganistan, intrareaa SUA în Irak, proliferarea ameninţărilor teroriste cu resorturi religioase, mai ales musulmane, complexele dosare iranian şi nord-coreean, precum şi ascensiunea economică fulminantă a Chinei (stat care este perceput în continuare ca jumătate partener şi jumătate o potenţială ameninţare de către oficialii de la Moscova) au făcut ca Rusia lui Vladimir Putin să baleieze constant între tentaţia naturală de a juca în forţă, alternativa raţională de a face concesii greu de digerat şi, pe planul comunicării interne cu proprii cetăţeni, de a masca în mod convenabil orice jumătate de măsură a diplomaţiei.
Iată că, în ciuda impresiei pe care vrea să o lase, testosteronul marca Putin nu a fost şi nu va fi nici de acum încolo un motor cu randament 100%.
După cum nici pretenţiile de a-i fi recunoscut Rusiei un statut inatacabil de arbitru internaţional şi de furnizor de securitate în lume nu au şanse prea mari de a fi satisfăcute în era Putin, din moment ce toată politica dusă până acum de Kremlin a stat sub semnul unei vizibile fracturi schizofrenice.
Rusia a devenit, în schimb, şi cel mult, un furnizor incontestabil de materii prime.
Îşi joacă, e drept, şi politic cartea hidrocarburilor, dar, economic, nu are încă o strategie coerentă de a pune ceva în loc, pe termen lung.
Adică pentru acele vremuri în care rezervele subterane se vor fi epuizat sau, încă şi mai rău pentru Moscova, pentru acele timpuri în care statele importatoare, care joacă în prezent rolul de client-captiv, vor da drumul pe scară industrială la exploatarea resurselor energetice alternative , chiar înainte ca puţurile ruseşti de petrol şi mai ales de gaz să fi secat definitiv.
Lipsa, până acum, a unei alegeri clare între un parcurs total democratic sau unul total nedemocratic va menţine Federaţia Rusă într-o menghină incompatibilă cu sfera discursurilor oficiale diseminate de Kremlin.
Comparaţia Putin-Gorbaciov nu este, nici din acest punct de vedere, forţată.
Că actualitatea Rusiei conduse de „ţarul” Vladimir este, în linii mari, nimic altceva decât o prelungire istorică a moştenirii Gorbaciov o dovedesc inclusiv experienţa factuală a ultimei administraţii sovietice, coroborată cu un exerciţiu intuitiv vizavi de pârghiile pe care le-ar fi avut la dispoziţie, în situaţia dată, regimul lui Mihail Gorbaciov, dacă, bineînţeles, s-ar mai fi prelungit şi după 1991.
Până la urmă la ce s-ar reduce breşa făcută de acesta din urmă în sistemul care părea până atunci a avea alura unui monolit?
Glasnostul şi perestroika au fost, în esenţă, tot expresiile unor jumătăţi de măsură – bineînţeles, fără precedent, dar totuşi suprapreciate în epocă şi ulterior.
Ele deschideau o cale prea puţin bătătorită într-o pădure de stejari seculari şi făceau Uniunii Sovietice un face-lifting care a pus-o în situaţia ingrată şi delicată de a ţinti spre un viitor nou, girat de un nou „om nou”, iar toate acestea fără o desprindere placentară de trecut.
Tocmai lipsa acestei detaşări totale de edificiul creat de părinţii fondatori ai URSS l-ar fi pus şi pe Mihail Gorbaciov, aşa cum se întâmplă actualmente cu Vladimir Putin, în situaţia de a răspunde la provocările din jur în termenii unei ambiguităţi neasatisfăcătoare, dar necesare în condiţiile date.
Dacă timpul ar fi avut mai multă răbdare cu URSS-ul lui Gorbaciov, baletul extrem la care ar fi fost obligată Uniunea Sovietică s-ar fi făcut simţit deopotrivă în relaţia cu statele desprinse din fostul bloc comunist şi în cel cu ţările occidentale, apoi în strategia Moscovei pentru penetrarea adâncă a spaţiului asiatic, dar şi în cea privind Orientul Mijlociu.
Jocul pe care URSS-ul lui Mihail Gorbaciov ar fi trebuit să-l facă, pe acest fond, în Consiliul de Securitate al ONU ar fi putut şi el servi drept hârtie de turnesol pentru constrângerile natural asociate auto-plasării în liminara zonă gri.
Nici sovietism dus până la capăt, nici democraţie asumată până în ultimul detaliu – iată cele două chingi inflexibile care l-ar fi ţinut permanent în şah pe ultimul apostol al URSS şi în funcţie de care este obligat să se mişte, în zilele noastre, însuşi Vladimir Putin, moştenitorul de drept al operei neîncheiate marca Mihail Gorbaciov.
Acum, Putin se pregăteşte să conducă Rusia pentru cel puţin încă un mandat.
A fost, aşadar, un câştig pentru poporul căruia, prin complicatele mecanisme de culise de la Kremlin şi din serviciile secrete, nu i-a lăsat loc de alternativă?
Dacă judecăm lucrurile cel puţin prin prisma continuităţii gorbacioviste a regimului putinian, cu siguranţă că nu, din moment ce Rusia lui Vladimir Putin, în ciuda unor certe episoade de performanţă economică, rămâne practic împotmolită într-o paradigmă de mijlocul anilor ’80.
Dar nu în paradigma economică, socială şi politică a statelor civilizate din anii ’80, ci a URSS-ului de tristă amintire şi aflat la graniţa unui viraj excentric.
