UE priveşte regimul nostru politic ca pe un cadavru viu aflat, din greşeală, în curtea sa. În această vară, s-a reuşit resuscitarea pacientului aflat în moarte clinică, dar lipsa de funcţionare a coabitării, practic anunţată tot săptămâna trecută prin vocea lui Traian Băsescu, ne face să credem că pacientul nu va supravieţui toamnei.
Ştim de la Alexis de Tocqueville, confirmat apoi de o întreagă literatură de tranzitologie, că momentul cel mai delicat pentru un regim politic este acela când încearcă să se reformeze. De ce nu am aplica această regulă regimului politic românesc instalat pe 22 decembrie 1989, dar profund legat, la toate nivelurile, de cel pe care l-a înlocuit? Sistemul instalat temeinic la sfârşitul anilor 1940, cu ajutorul unui imperiu estic, nu putea fi doborât în câteva zile de decembrie şi nici nu putea fi ameninţat mai târziu numai de un om sau de vremelnice coaliţii de partide. Era nevoie de mai mult. Acest mai mult a venit odată cu intrarea noastră în UE, iar consecinţele reformelor impuse de integrare se văd acum, dar ele se văd în acelaşi timp cu falimentul unei clase politice (post)comuniste, incapabile să se adapteze noului statut al României.
Citeşte şi:
Uniunea Social Liberală – analiză de etapă
Dacă este să mergem pe firul cauzelor care ne-au adus în criza ordinii noastre constituţionale, cred că ar fi justificat să identificăm drept cauză eficace reformele din ultimii ani, majoritatea făcute la presiunea Uniunii Europene. Dintre acestea, independenţa justiţiei este probabil cea mai importantă, dar ea nu avea consecinţele actuale, dacă nu era însoţită de schimbări în interiorul corpului magistraţilor. Din cauza acestor vizibile schimbări, preşedintele Traian Băsescu provoacă o mânie care întunecă minţile majorităţii politicienilor români, care, până ieri, erau intangibili. Iar mânia este cu atât mai mare, cu cât adversarul cu care se luptă acum nu mai este preşedintele impopular, ci chiar instituţiile europene, care vor fi totdeauna mai populare decât imperiul estic la al cărui model visează oligarhii noştri provinciali.
În perioade de profund clivaj intern, privirea pe care ne-o aruncă din exterior partenerii noştri europeni devine mai importantă ca orice autoanaliză. Săptămâna trecută, am asistat la cel puţin patru momente din care putem deduce, dincolo de discursuri, care este atitudinea europenilor faţă de România şi mai ales faţă de elita noastră politică.
Citeşte continuarea în Revista 22.
