Pentru a treia oară la rând la New York, Cilic a jucat un tenis imparabil, pe care oponentul său din ziua respectivă nu l-a putut contracara. Sportivul croat s-a impus cu 6-3,6-3,6-3 în fața japonezului Kei Nishikori, în finala US Open.
În spatele serviciului puternic și a loviturilor bubuitoare, Cilic a arătat că poate și mai mult decât atât: poate lovi și din alergare, grație unei deplasări din ce în ce mai îmbunătățite și a felului în care acoperă spațiul folosindu-se de lungimea brațelor. Poate obține adâncime pentru un rever tot mai solid de la o zi la alta, poate să nu-și piardă forehandul sub presiune, poate inova cu câte un lob surprinzător din când în când, poate pasa fără emoții și mai poate câștiga și rally-uri lungi, în care teoria ne zice că ar pleca dezavantajat.
Foarte naturale reacțiile lui de la conferință: a părut greu de convins că oamenii i se adresează cu sintagma “Grand Slam Champion”, s-a înroșit când i s-a spus că e “erou în Croația”, a făcut referire și s-a raportat la succesul lui Ivanisevic de la Wimbledon (“orice croat ține minte și acum unde era în ziua când a câștigat Goran la Wimbledon”), a găsit timp să-i scuze pe jurnaliștii croați, prezenți în număr de fix zero la US Open ("da, ei ar vrea să vină la turneele mari, dar criza e de vină. Toată lumea strânge cureaua") și s-a arătat mai preocupat de ce va să vină, decât de finala în sine (“sper că nu va urma o perioadă de mahmureală post-succes”). Plus concluzia: "Pentru toți ceilalți jucători care muncesc din greu, acesta este un motiv de speranță și un semn că, dacă muncești, vei obține rezultatele dorite".
Citește analiza completă a finalei US Open pe Treizecizero.ro