Ziua de joi, 28 august, în care Guvernul Ponta a adoptat ordonanța de urgență care permite migrația aleșilor locali, este și ziua în care Rusia a invadat Ucraina. La prima vedere, între aceste două evenimente nu există nici o legătură. În esență, ele sunt manifestarea aceluiași instinct. La București și la Kremlin, două grupuri restrânse, de români și de ruși, au decis să dea câte o lovitură mortală adversarilor lor, într-un mod cât se poate de sfidător.
Liderii PSD, în frunte cu premierul Victor Ponta, s-au prevalat de faptul că legea le permite să emită o reglementare menită să îi ajute să racoleze primarii de care au nevoie pentru a câștiga cursa prezidențială. Chiar dacă ea sfidează, în mod evident, regulile jocului democratic și subminează statul de drept.
Liderii de la Kremlin nu s-au prevalat de nimic, pentru simplul motiv că nu există nici un temei legal care să justifice invadarea altui stat, în absența unei agresiuni inițiale din partea acestuia. S-au bazat doar pe faptul că a fost invazie hoțească, neasumată, cu armament și militari camuflați în „rebeli“ și pe forța dezmințirilor vehemente.
Ce au în comun însă cele două lovituri de forță de joia trecută este că, deși sunt îndreptate împotriva unor adversari, consecințele lor vor fi suportate de toți cetățenii celor două țări. Când conducătorii unei țări încalcă regulile jocului pentru a-și înfrânge oponenții politici și a se menține la putere, cei ce au de suferit sunt, în primul rând, cetățenii.
În cazul României, pentru că s-ar putea să fie conduși în următorii cinci ani de un președinte ales în urma unui proces electoral trucat – se știe foarte bine ce metode folosesc primarii și președinții de consilii județene pentru a atinge cota de voturi impusă de partidele lor de sunt atât de prețioși pentru șefii de la centru.
În cazul Rusiei, pentru că le perpetuează dependența de un lider care, fiind incapabil să le asigure bunăstare și libertate, îi hrănește cu drogul sentimentelor naționaliste și cu iluzia că, deși trăiesc prost, sunt martorii unui proiect măreț: renașterea unui imperiu mai mare și mai puternic decât cel sovietic.
Comparația dintre ce fac liderii de la București și de la Kremlin este cât se poate de relevantă pentru a face o prognoză asupra viitorului acestei țări. Din două perspective. Prima, cea a evoluției noastre către standardele de guvernare și de trai pe care ni le-am setat singuri o dată cu intrarea în parteneriatele strategice cu UE, NATO și SUA. A doua perspectivă: cea a relației cu Rusia și a impactului pe care îl vor avea asupra noastră ambițiile ei neoimperialiste.
România s-a angajat oficial, prin documentele de aderare la NATO și UE, prin parteneriatul strategic cu SUA, să fie exact opusul a ceea ce este azi Rusia. Și anume: o democrație de tip occidental, în care liderii fac ceea ce le permite legea și regulile statului de drept, prin mandatul acordat de cetățeni, ca urmare a unor alegeri libere și corecte, în interesul acestora.
Dacă Putin își permite să facă astăzi ce face este și pentru că Rusia nici măcar nu și-a propus vreodată să devină o democrație de tip occidental. Din păcate pentru cele câteva zeci, poate sute de mii de ruși care dezaprobă acțiunile Kremlinului, marea majoritate a concetățenilor lor sunt cât se poate de fericiți că s-au pricopsit cu un nou țar. Ca dovadă, cota de încredere de peste 80% la care președintele rus a ajuns după anexarea Crimeii și după invazia Ucrainei.
România a apucat însă, din fericire, pe alt drum. Ceea ce înseamnă că orice acțiune politică de tip Putin, generată de o viziune autocratică asupra relației dintre demnitari și cetățeni, și dacă va fi întâmpinată cu pasivitate de către cetățeni sau de către mass-media, cum se întâmplă în Rusia, va fi totuși sancționată de țările care au garantat intrarea noastră în structurile occidentale. După cum s-a văzut, de altfel, cu ocazia suspendării președintelui, în 2012, la încercarea de decapitare a Secției I a DNA, în „marțea neagră“ și chiar joi, după adoptarea ordonanței privind migrația aleșilor locali.
Perspectiva sumbră legată de viitorul României se dezvăluie o dată cu întrebarea: cine a ajuns președinte pe fundamentul unui abuz legislativ și al unei înțelegeri murdare cu majoritatea aleșilor locali mai poate reseta relația cu complicii săi astfel încât regimul său să nu fie un lung șir de compromisuri și ilegalități menite să-i răsplătească pe cei ce au încălcat legea pentru a-l alege în funcție? Ce ascendent moral va mai avea pentru a asigura continuarea curățeniei începute de magistrați și serviciile de informații?
Varianta cu care se amăgesc unii este că partenerii noștri vor închide ochii la „micile“ golănii menite să asigure alegerea lui Victor Ponta ca președinte deoarece ele reprezintă compromisuri minore, dar esențiale pentru ca în fruntea țării să ajungă un om care le va fi devotat și care în nici un caz nu va face jocul Rusiei.
Fals. Și dacă asta ar fi cu adevărat intenția, marele plan, realitatea le va da peste nas. Chiar și Traian Băsescu, care a fost un expert în jocul pe sârmă între nevoia de a se folosi de unii mafioți și obligația, dublată de plăcere pe alocuri, de a-i băga pe alții la închisoare, a sfârșit, după cum vedem astăzi, înfrânt, incapabil să inițieze acea schimbare de profunzime a clasei politice care să garanteze o evoluție continuă, nu una sincopată și superficială.
Este o himeră ideea că am putea clădi o democrație de tip occidental cu metodele politice cu care operează și Putin și toți autocrații sau dictatorii pământului. Este o himeră speranța că am putea avea un nivel de trai ridicat cu un sistem economic dominat de firme clientelare, în care statul pierde sume imense de bani prin contractele păguboase pe care le dă companiilor din „sistem“ și încearcă să-și scoată pârleala crescând taxele pentru firmele sănătoase, care generează plusvaloare pentru întreaga societate.
Nu va trece mult timp și toate încercările de a împăca capra obligațiilor față de corupți și mafioți cu varza angajamentelor de reformare a sistemului politic și administrativ, a economiei vor eșua în fața acestui adevăr elementar: nu există cale de mijloc între o democrație de tip occidental și un regim autoritar-mafiot de tip Putin. Ori e una, ori e alta.
Ori politicienii acceptă că trebuie să fie în slujba cetățenilor și că toate acțiunile lor sunt sub imperativul asigurării binelui public, iar abaterile de la această conduită sunt doar excepții, nu regula, sau politicienii continuă să se poarte ca și cum cetățenii sunt servitorii lor, făcuți să muncească pentru bunăstarea lor, a familiilor și clanurilor lor și cărora li se cuvin, în schimb, doar resturile.
Din nefericire pentru cei ce încă speră că o s-o poată șmecheri în continuare cu un sistem hibrid, care să mențină aparențele democratice, dar care să le și mențină privilegiile, agresiunea Rusiei va face și mai evidente asemănările dintre comportamentul lor și cel al conducătorilor de la Kremlin. Ceea ce înseamnă că nu va trece mult până ce abandonarea reținerilor de care a dat dovadă Traian Băsescu, după plecarea acestuia de la Cotroceni, va genera conflicte deschise între noua putere și partenerii occidentali. Iar întrebarea cărei lumi vrea cu adevărat România să aparțină, spațiului euro-atlantic sau celui euro-asiatic, se va pune din ce în ce mai acut, până ce un răspuns tranșant va deveni inevitabil.
A doua perspectivă, cea a relației cu Rusia și a impactului pe care îl vor avea asupra noastră ambițiile ei neoimperialiste, este și mai îngrijorătoare.
Cine își imaginează că riscul pentru noi are legătură doar cu acțiunile lui Putin în Ucraina și, poate, în Moldova îi subestimează pe ruși. Problema este ce pot face rușii aici, în interiorul României. Și pot face foarte multe tocmai pentru că țara este ca un organism slăbit de ani lungi de boală și pe care o infecție puternică îl poate da peste cap. Iar ceea ce ne-a slăbit fibra socială până aproape de dezintegrare este exact ce descriam mai sus. Comportamentul abuziv, iresponsabil, de animal de pradă al celor ce ne conduc față de noi și de resursele țării.
Acest război rece, crud, aproape sadic, pe care oamenii politici îl poartă împotriva cetățenilor, pentru a-i jefui și obliga să îi păstreze la putere, are drept consecință o frustrare de proporții gigantice. Toată furia, nervozitatea, agresivitatea românilor, pe care o simțim la fiecare pas, în cele mai mărunte gesturi, ca pe ceva aproape material, vine exact din nemulțumirea cronică față de viețile pe care le duc cei mai mulți dintre noi. Nemulțumire provocată tocmai de conștiința faptului că nu își pot împlini aspirațiile, că își ratează viețile.
Alegerea unui nou președinte ca urmare a unui aranjament de culise – prin metode, chiar și doar bănuite, care să alimenteze suspiciunile că tot jocul politic este o imensă farsă îndreptată împotriva „oamenilor simpli“ – va genera o criză de legitimitate nemaiîntâlnită în România de la ultimul congres al lui Ceaușescu încoace.
Pe acest fond, toate mișcările naționaliste și populiste care au început să fiarbă în ultima perioadă, inițiate fie de politicieni cu privirea pironită spre Est, fie de actori cu vocație mistică, fie de tehnocrați vrăjiți de teoriile lui Dughin, ideologul lui Putin, vor da în clocot. Există o masă imensă de oameni care de-abia așteaptă să se lase convinsă că ratările pe care le-au trăit sunt din cauza străinătății, a E-urilor din alimente, a conspirațiilor finanțiștilor internaționali. Acum, tindem să le luăm în derâdere. Pentru a se transforma în mișcări politice de masă au nevoie doar de o scânteie.
Ce legătură au toate astea cu Rusia? Una foarte importantă. Exact acesta este fondul ideologic pe care Putin se menține la putere. Religiozitatea tâmpă, demonizarea Occidentului, agresivitatea față de minorități, naționalismul găunos, pe toate le regăsim în arsenalul de instrumente propagandistice pe care Putin le folosește pentru a-și convinge poporul că izolarea conservatoare este mai bună decât integrarea, că refugiul în „tradiții“ este de preferat evoluției.
România are un fond periculos de propice pentru cultivarea unor astfel de tendințe. Să ne amintim de succesul cărților tragicomice ale lui Pavel Coruț, de procentele luate la prezidențiale de C.V. Tudor în anul său de glorie, 2000, de cozile lungi de kilometri la pupat moaște, de sentimentele românilor față de rromi și multe altele.
Tot filonul emoțional care generează atitudinile de mai sus poate fi ușor direcționat politic dacă un lider carismatic speculează abil un adevăr evident, pe care îl simt toți românii: trădarea poporului de către majoritatea politicienilor și nevoia ca acesta să-și ia soarta în propriile mâini. O nouă dovadă a acestei realități imperative, alegerea unui președinte prin metode dubioase, ar putea deveni rampa de lansare a unui partid naționalist, populist, misticoid, care să redeseneze întreaga scenă politică.
Dacă o astfel de mișcare este sau nu inițiată sau alimentată, subteran, de către Rusia, este deja irelevant. Și dacă este sută la sută de inspirație și producție autohtonă, Putin nu va scăpa ocazia de a o folosi ca un berbece împotriva legăturilor, încă firave, care ne țin ancorați de Vest. Ar fi o banalitate infiltrarea unor astfel de forțe politice cu oameni care să direcționeze nemulțumirea față de clasa politică actuală spre Washington și Bruxelles, pe ideea veche de când e lumea că nu există suspect de serviciu mai convenabil decât străinul.
Câți români nu ar prefera să creadă că totul este, de fapt, doar un plan diabolic al Occidentului pentru a ne transforma în sclavi decât să accepte realitatea mult mai prozaică, dar și mai dureroasă, că vinovați sunt cei ce nu sunt capabili să fructifice oportunitățile oferite o dată cu intrarea în UE, NATO și noi, prin pasivitatea cu care acceptăm tot ce ni se întâmplă?!
Nu există decât o singură cale pentru a evita ca vulnerabilitățile generate de un context intern și internațional extrem de complex și dezavantajos să nu distrugă tot ceea ce România a câștigat în ultimii zece ani. Anihilarea totală și rapidă a lanțului de complicități dintre liderii compromiși ai României, scoaterea lor din funcțiile de decizie și intrarea în politică a șefilor din instituții care au avut contribuții decisive la modernizarea țării. Succesorul lui Traian Băsescu trebuie să provină dintre acești oameni, și nu dintre politrucii incapabili să câștige alegeri fără sprijinul mafiei.
Viitorul lider al României trebuie să fie un exemplu autentic de competență, onestitate, patriotism și determinare. Doar un astfel de profil de profesionist mai poate reface încrederea cetățenilor în stat, poate garanta continuarea drumului pro-occidental al României și poate preveni destabilizarea țării de către cel mai important inamic extern.
