Unul dintre cele mai mari nume ale sportului românesc, Ştefan Birtalan continuă să trăiască handbalul la maximum şi să rămână în prim-planul acestei discipline, chiar dacă o boală gravă a ficatului îl împiedică să se mai implice direct în pregătirea vreunei echipe.
Preşedinte onorific la Steaua Bucureşti, după 40 de ani petrecuţi la acest club mai întâi ca jucător iar apoi ca antrenor, Ştefan Birtalan a rămas acelaşi sufletist şi iubitor al culorilor roş-albastre. Cu un palmares impresionant ca jucător – celor trei medalii olimpice, una de argint şi două de bronz, cucerite cu naţionala României, pentru care a înscris nu mai puţin de 993 de goluri, adăugându-li-se două titluri mondiale, 12 naţionale şi cinci cupe ale României -, nea „Bibi” cum i se spune acum printre prieteni, este un model pentru orice aspirant la gloria sportivă. Caracterul său puternic, de luptător, l-a ajutat pe Ştefan Birtalan să mai cucerească un important titlu de campion în lupta cu boala. În „finala” din 2008, când ajunsese în faza de ciroză hepatică, fostul handbalist a suferit un transplat total de ficat şi a ieşit învingător din operaţia care a durat zece ore. O dovedeşte forma fizică excelentă în care se află la doi ani de la acea intervenţie.
Sunteţi unul dintre cele mai celebre nume ale handbalului românesc şi s-au scris sute de articole despre dumneavoastră. Nu prea aţi povestit cum se face că aţi ales handbalul, şi nu altceva?
Este adevărat. Totul s-a întâmplat în 1964. Pe vremea aceea jucam baschet la Liceul nr. 1 din Jibou (n.r. – oraşul unde s-a mutat împreună cu familia când avea 10 ani), dar plăcându-mi sportul foarte mult urmăream toate competiţiile. Aşa se face că în 1964 mă uitam la televizor la Campionatul Mondial de handbal şi am fost pur şi simplu fascinat de echipa României de atunci. Când i-am văzut pe Oţelea, Gruia şi toţi ceilalţi cum au câştigat medaliile de aur, am trecut rapid la handbal. Chiar dacă aveam 16 ani, adică eram destul de bătrân pentru a mă apuca de performanţă, cei 1,95 metri şi un entuziasm nebun m-au ajutat să progresez repede. Astfel, la 20 de ani eram deja component al echipei României şi sunt extrem de mândru că am făcut parte din cele mai mari echipe de handbal pe care le-a avut România.
Care este secretul succeselor de atunci ale handbalului românesc?
Cred că mai degrabă este vorba de un laitmotiv. Munceam enorm şi puneam multă pasiune în ceea ce făceam. Ne doream să fim cei mai buni fără să ne gândim la bani.
Dar şi banii contează.
Indiscutabil. Mă uit acum că întreg sportul românesc duce lipsă de bani, ceea ce este inadmisibil. Am intrat prima dată în Sala Floreasca în 1966 şi pot spune că arăta mai bine decât acum. Iar condiţiile de pregătire de acum 40 de ani erau mai bune decât cele de care dispun în momentul de faţă loturile naţionale.
Este greu pentru fiul lui Ştefan Birtalan să fie handbalist?
Sigur că da, dar el a vrut-o. Toată lumea mă întreabă dacă este la fel de bun ca mine, şi cu siguranţă că este o grea povară pentru el că eu sunt tatăl lui. Pot spune însă, deşi de obicei sunt foarte critic, că este un jucător bun. Nu foarte bun, pentru că de multă vreme tot aşteptăm să mai apară în România un jucător foarte bun.
Ce înseamnă un jucător foarte bun în viziunea lui Ştefan Birtalan?
Acela care poate să decidă soarta unui meci în momentele-cheie. Un jucător foarte bun scoate jocul, cum se spune, când prinde o zi bună. Aşa au fost Oţelea, sau Gruia, sau Gaţu, sau chiar eu câteodată. Nu vreau să mă laud, dar asta este realitatea. Părerea mea este că astfel de jucători mai există la noi, dar faptul că interesul pentru sport a scăzut dramatic face aproape imposibilă descoperirea acestora.
Vă place cum a evoluat în timp sportul dumneavoastră preferat?
Handbalul de acum este mai frumos şi mai dramatic decât cel pe care l-am practicat noi. Fiu-meu îmi tot spune că noi jucam un handbal romantic. Acum se joacă mai rapid, iar oamenii sunt mai bine pregătiţi fizic şi psihic şi mai buni pe posturile lor. Să ne uităm numai la statură. Când jucam eu, lumea se uita la mine ca la Goliat, dar astăzi să ai 1,95 m e ceva aproape banal.
Cum a fost momentul retragerii şi cum este astăzi viaţa lui Ştefan Birtalan fără sport de performanţă?
A trebuit să mă las la 38 de ani ca să nu mă fac de ruşine. Ştiţi cum e! Când dai zece goluri pe meci şi toată lumea aşteaptă să dai 20-30 e semn că trebuie să te retragi. Am plâns două zile când am luat decizia. Şi acum aş mai juca, dar ştiu că nu se mai poate să fiu nici măcar antrenor şi accept această realitate. Sunt extrem de conştient că, deşi sunt bine, graţie acelui medic minunat, domnul profesor Irinel Popescu, care mi-a pus un alt ficat, la Clinica Fundeni, trebuie să fiu foarte atent şi să respect cu stricteţe tratamentul prescris. Ţin regim în continuare şi iau medicamente, pentru că virusul îl am şi acum în corp. Am luptat cu lumea întreagă, darămite cu viruşii. Handbalul continuă însă să-mi curgă prin vene şi cu el o să plec dincolo. Chiar dacă nu pot nici măcar să mai antrenez merg la toate meciurile şi urmăresc la televizor tot ce înseamnă sport în general şi handbal în special.
Nu demult, la noi s-a vehiculat ideea că sportul de performanţă te schilodeşte. Aşa este?
Aş putea să vorbesc săptămâni întregi pe această temă. Nu spun însă decât atât: în fiecare moment trebuie să fii mai bun azi decât ieri, iar sportul de performanţă presupune un efort uriaş care lasă sechele. Dar ce poate fi mai frumos decât să fii pe culmile gloriei sportive? Eu am şi acum două degete rupte. Şi fiul meu îmi mai zice câteodată că îl doare una-alta şi îi spun: „Dacă nu te-ar durea ar fi probleme. Dacă nu te doare nimic însemnă că nu faci nimic”. Mai exagerez câteodată, vă daţi seama, dar înţelegeţi mesajul.
Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, tot handbal aţi face?
Răspunsul e simplu. Sportul mi-a dat totul, iar eu i-am dat şi îi voi da totul până trec dincolo.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Nu poţi să nu fii cel mai fericit om de pe pământ când câştigi un titlu mondial sau Cupa Campionilor cu Steaua Bucureşti, sau când urci pe podiumul olimpic, chiar dacă nu pe cea mai înaltă treaptă. Mie mi s-au întâmplat toate acestea şi de fiecare dată am fost în al nouălea cer.
Care este cel mai mare regret?
Indiscutabil finala pierdută contra Rusiei la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976. Atunci am pierdut ca nişte copii.
O dorinţă încă nerealizată?
N-am reuşit ca antrenor să cuceresc decât titluri naţionale cu Steaua, iar cu reprezentativa României n-am cucerit nici un titlu mare. Din păcate, din cauza bolii, care mă împiedică să mai fiu activ pe banca tehnică a vreunei echipe, nici nu o să mai am ocazia să realizez mai mult.
Poţi spune trei lucruri pe care le-ai lua pe o insulă pustie?
Aoleu, adică să fiu Robinson Crusoe? Aşa, pentru ziar, metaforic, pot să spun că aş lua o minge de baschet, familia şi o echipă de handbal. Adevărul este că n-aş vrea să fiu singur nicăieri, cu atât mai mult pe o insulă pustie.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Nu vreau să spun că mă tem de boală, dar trebuie să accentuez că sănătatea este cel mai important lucru din viaţă.
Care este ultima carte pe care ai citit-o?
În general citesc cărţi istorice, dar uite că ultima a fost „Jurnalul” Florianei Juncan. Incredibilă femeie. Mai am una şi despre regina Maria.
Cine a fost modelul în carieră?
Oţelea, Gaţu. M-am bucurat de privilegiul să şi joc cu ei. Sunt oameni cu o putere extraordinară. Nedef, Oprea.
Triplă olimpică
Naţionala României, al cărei component a fost, a cucerit argintul la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 şi două medalii de bronz la JO din 1972, de la München, şi din 1980 de la Moscova.
Două duble de aur mondial
A cucerit de două ori titlul de campion mondial, în 1970 şi în 1974, cu naţionala de seniori a României, şi tot de două ori a fost campion mondial universitar, în 1973, şi 1975, după ce în 1971 luase bronzul mondial universitar.
De trei ori cel mai bun
De trei ori a fost considerat cel mai bun jucător de handbal al lumii, iar în clasamentul celor mai valoroşi handbalişti ai secolului trecut figurează pe locul 7.
De trei ori cel mai bun
De trei ori a fost considerat cel mai bun jucător de handbal al lumii, iar în clasamentul celor mai valoroşi handbalişti ai secolului trecut figurează pe locul 7.
34 din 39
Într-un meci din campionatul prim-divizionar al Italiei a marcat 34 de goluri din cele 39 înscrise de echipa sa, stabilind un record care nu a fost doborât până în prezent. Oricum, în medie înscria 20-30 de goluri la fiecare meci.
2002
Anul în care a descoperit că a fost infectat cu un virus şi are hepatită C cronică într-un grad avansat. A renunţat la antrenorat, iar în 2008 a făcut un transplant, reuşit, de ficat.
