Una dintre consecintele actualei crize financiare si economice este aceea ca aduce in prim-planul atentiei chestiunea rolului statului in economie. Dupa zeci de ani in care a fost predicata superioritatea pietelor ca mecanism de coordonare a activitatilor economice, iata ca statul este chemat inca o data sa salveze omenirea de la catastrofa indusa de pietele salbatice si irationale, conduse de lacomie si interese pe termen scurt, oarbe la principii etice si la interesul general pe termen lung. In fiecare zi sunt lansate noi initiative prin care lideri politici de pe toate meridianele pun la bataie resurse publice considerabile pentru a schimba cursul descendent al economiilor lor. Analisti si oameni din mediul academic redescopera lectiile despre esecul pietelor, iar politicile interventioniste recomandate de Lordul J.M. Keynes dupa marea criza din 1929-1933 sunt readuse in actualitate.
Din pacate, nimeni nu incearca in acest moment sa duca discutia mai departe, punand cateva intrebari simple: ce solutii are statul pentru a combate criza, cat de realiste sunt aceste solutii si care este rezultatul interventiilor sale pe termen lung? Dincolo de diverse programe cu nume complicate sau de teorii greu de urmarit, adevarul este socant de simplu: principala masura prin care guvernele de pretutindeni combat criza este cresterea cheltuielilor publice. Ideea ce sta in spatele acestei masuri este aceea ca, injectand bani in economie, statul creeaza o cerere suplimentara de bunuri si servicii care va stimula productia, va crea noi locuri de munca ce vor genera, la randul lor, salarii si o noua cerere suplimentara (ceea ce se numeste efect multiplicator), redemarand in final motorul economiei. Evident, aceasta solutie este bine primita de toti cei care beneficiaza sau spera sa beneficieze de fonduri publice.
Dar de unde vin banii pe care autoritatile ii cheltuiesc cu generozitate? Evident, tiparirea de moneda nu este o solutie viabila, ea duce inevitabil la inflatie. Fondurile pe care guvernele le cheltuiesc provin din impozitele si taxele colectate sau din imprumuturile contractate de la populatie (chiar si imprumuturile externe sunt in final platite de populatie). Cu alte cuvinte, ne aflam in situatia paradoxala in care autoritatile iau bani din economie pentru a-i retrimite aceleiasi economii – o salvare cu banii donatorului.
Daca statul nu are de fapt fondurile cu care promite sa salveze economia, poate ca avantajul sau consta in faptul ca stie sa cheltuiasca mai intelept banii luati de la populatie si intreprinderi – cu alte cuvinte, repartizeaza resursele mai eficient decat sistemul alternativ de alocare prin intermediul pietelor. Acesta este, de altfel, argumentul-cheie al celor ce sustin intarirea rolului statului in economie, care au credinta ca, intr-un fel, statul "stie mai bine" ce trebuie facut ca sa ne fie bine tuturor. Aceasta credinta intr-o instanta superioara (in cazul nostru, statul) este deosebit de tentanta in perioade de criza, cand o buna parte din oameni sunt obositi, derutati si dornici sa creada intr-o solutie care sa le redea speranta. Ea nu are insa nici o baza reala. Cum ar putea cele cateva zeci, sute sau mii de persoane care alcatuiesc aparatul de decizie al statului sa stie ce este mai bine pentru fiecare dintre milioanele de cetateni ai unei tari?
Chiar presupunand ca acesti decidenti sunt bine intentionati si extrem de inteligenti si pregatiti, este absolut imposibil ca ei sa cunoasca infinita varietate in continua miscare a nevoilor, dorintelor si aspiratiilor individuale, precum si complexitatea tehnologiilor de productie ce pot fi utilizate pentru a satisface aceste nevoi. Exista un singur mecanism ce poate pune fata in fata preferintele individuale revelate in cererea de bunuri si servicii si conditiile de productie care determina oferta – si acesta este mecanismul pietei.
Lumea in care traim este pur si simplu mult prea complexa, schimbatoare si impredictibila pentru a putea fi stapanita de guverne sau orice fel de organizatii. Dar tocmai in astfel de conditii ale lumii reale pietele isi dovedesc superioritatea. Ele ofera un mecanism de coordonare a activitatilor economice descentralizat, bazat pe preturi libere, prin care milioane de oameni interactioneaza permanent unii cu altii, isi exprima preferintele, iau decizii, influenteaza si sunt influentati de ceilalti, comit erori si invata sa le evite… Intreaga istorie a cunoasterii si experientei umane este inglobata in aceasta infrastructura invizibila a pietelor de care beneficiem astazi si, desi este adevarat ca pietele sunt imperfecte, ele sunt mai putin imperfecte decat orice alt mecanism de coordonare a actiunii sociale.
Statul si guvernele ce il reprezinta constituie un actor important in economie, care are rolul de gardian al pietelor si al regulilor sociale in general si functii de asigurare a unor servicii publice vitale. Sa nu ii cerem insa mai mult decat poate sa ofere, pentru ca rezultatul va fi contrar asteptarilor!
