Procesatorii de alimente se plang ca lanturile de hipermarketuri umfla nejustificat preturile. Dimpotriva, producatorii de lapte au iesit in strada pentru ca procesatorii le impun preturi de achizitie mici si vand produsele la preturi nejustificat de mari.
Realitatea este ca, intr-o economie de piata, cel care are putere de negociere mai mare isi impune punctul de vedere. Lanturile de hipermarketuri detin o pondere imensa din volumul total al comertului (adevarul probabil ca e undeva la mijloc, intre cifrele avansate de cele doua tabere – 50% si 90%). Procesatorii (cei care transforma materia prima in produse finite) nu prea au de ales, daca nu vand in marile magazine raman cu marfa nevanduta si atunci accepta conditiile care le sunt impuse. La randul lor, micii producatori (de lapte, fructe sau alte produse asemanatoare) nu prea au de ales, sunt la mana putinilor procesatori care activeaza in regiunea lor, impunandu-si preturile.
De pierdut pierd cei aflati la cele doua capete ale acestui lant trofic: producatorii de materii prime, dar si noi, cumparatorii, care platim preturi din ce in ce mai mari si avem din ce in ce mai putine posibilitati de alegere – aceleasi marci de cascaval, sapun, detergenti, cafea in toate magazinele, nu doar de la Bucuresti la Satu Mare, ci si de la Sofia la Londra.
Cei care se considera nedreptatiti cer (ca de obicei) protectia statului, care ar trebui sa joace rolul de arbitru al pietei si sa intervina in cazurile in care sunt incalcate principiile liberei concurente. Numai ca, desi asemenea mecanisme exista impreuna cu institutiile menite sa le aplice, cam peste tot in lume ele fuctioneaza anevoios – la noi, extrem de anevoios. Chiar daca ar exista intelegeri frauduloase intre putinii jucatori importanti de pe piata nationala (in cazul lanturilor de magazine) sau cea locala (in cazul procesatorilor), ele sunt extrem de greu de dovedit. Mai degraba cred ca este vorba despre un know-how comun, dobandit in lungi ani de experienta comerciala, care se materializeaza in strategii comune. In plus, m-as teme sa cer statului sa intervina in economie mai mult decat o face deja, dar poate ca asta tine de ideosincraziile unuia care a inghitit prea multa vreme binefacerile comertului socialist si a mercurialelor obligatorii.
Solutiile stau in solidaritatea dintre cele doua categorii defavorizate despre care vorbeam mai sus – producatorii primari si consumatorii finali. Conceptul este deja inventat, se numeste comertul echitabil.
Acesta porneste de la constatarea ca, de cele mai multe ori, producatorii finali si comerciantii castiga sume imense pe baza unor materii prime ce sunt rezultatul muncii unor oameni (de regula, agricultori din Africa si America Latina, dar, iata, si din tarile nou-venite in Uniunea Europeana) care sunt pauperizati din cauza preturilor si conditiilor de achizitie ce le sunt impuse. Victime sunt nu doar producatorii, ci si cumparatorii, care ignora provenienta reala a marfurilor pe care le cumpara; de cele mai multe ori, cumparatorului ii sunt impuse atat pretul, cat si produsul pe care il achizitioneaza.
Comertul echitabil a devenit o sigla de prestigiu (moda jucand si aici un rol important, ca factor social de impunere a progresului), care se aplica de catre organizatii din ce in ce mai puternice (cifra de afaceri a organizatiilor de acest tip, dintre care cea mai cunoscuta este Max Havelaar, era in 2006 de 1,6 miliarde de euro) si un standard riguros, cu recunoastere internationala. La baza acestui tip de organizatii se afla cateva principii explicite (plata unui pret care sa acopere costurile vietii si ale unei productii sustenabile; plata unei "prime" care sa-i permita producatorului sa investeasca in dezvoltare; efectuarea de plati in avans; semnarea unor contracte pe termen lung care sa permita planificarea si practicile productive sustenabile sunt cateva dintre ele) si standarde riguroase (ISO 65). Pentru cumparatorul occidental, a alege produsul marcat cu sigla comertului echitabil este un act de responsabilitate sociala.
Comertul echitabil s-a impus relativ recent – in 2000, conform unui sondaj IPSOS, numai 9% din francezi auzisera de el, astazi notorietatea fiind, conform aceleiasi surse, de 81%. Astazi, un elvetian cheltuieste anual intre 14 si 18 euro pentru produsele rezultate din acest tip de comert. Din ce in ce mai mult, consumatorul tinde sa se transforme intr-un consum-actor.
Bineinteles, pentru ca acest tip de reactie sa existe este necesar sa existe mai intai o recunoastere a intereselor comune a celor doua grupuri de actori sociali, precum si constiinta faptului ca forta cetateanului este mai eficienta decat cea a statului.
Mircea Kivu este sociolog
