Pentru mine, campania pentru referendum şi referendumul însuşi sunt de-acum istorie. Ele au evidenţiat, la vremea lor, cum o procedură în principiu democratică poate deveni foarte uşor un simplu catalizator al evidenţierii eşecului statului român. Ca unul care a trăit tot timpul în România, ştiu la ce te poţi aştepta de la statul nostru.
Mă rog, când îmi amintesc, şi eu – ca atâţia alţii: „Doamne, ţine-mă departe de poliţie, de procuratură şi de spitale!”. Nu am nimic cu poliţiştii, cu procurorii sau cu medicii. Socotesc, totuşi, important să nu aibă nici ei vreo treabă cu mine. În principiu, n-ar trebui să fie aşa. Într-o ţară caracterizată prin funcţionarea corectă a instituţiilor de stat, acestea ar trebui să fie în slujba cetăţeanului şi să-i asigure acestuia protecţie. Mă tem însă că la noi breşa abuzurilor e prea mare pentru a putea avea încredere în categoriile menţionate. Unii sunt ei înşişi potenţial periculoşi, alţii servesc un sistem în fiabilitatea căruia nu ai de ce te încrede. Zilnic ştirile îţi aduc veşti neplăcute, care îţi confirmă bănuielile sumbre.
Oricum, referendumul văzut ca un catalizator e cu totul altceva decât miriadele de prevestiri punctuale aduse de televiziuni, zi după zi. Rezultat în urma unei dorinţe exprese de a pune altceva în locul unui preşedinte socotit abuziv şi neconcludent, te-ai fi aşteptat ca o asemenea consultare populară să fie pregătită în spirit democratic, conform procedurilor în vigoare, pentru a asigura legitimitate maximă soluţiei către care procedura trebuia să conducă. Rezultatul a fost însă aiuritor: statul român habar nu are exact de ce populaţie dispune ţara în prezent. Să nu-mi spună mie nimeni că asta s-a aflat abia după vot şi că anterior lucrurile stăteau altfel. Acest lucru trebuie să fi fost evident şi la alegerile locale. Ba, mai mult: şi în 2009, cu prilejul prezidenţialelor de atunci…
Eram lămuriţi – măcar unii dintre noi – că etern interşanjabilele coaliţii politice cu aceiaşi jucători nu reprezintă interesul meu şi al tău, ci propriile lor jocuri de interese, propriile redistribuiri de poziţii şi de fonduri. Nu putea scăpa neobservată nici participarea unor apropiaţi ai puterii de ieri şi de azi ba la fraude de proporţii, ba la încuscriri cu diverşi şefi mafioţi, astfel încât inocenţa noastră să nu mai poată fi clamată atunci când continuăm să îi aplaudăm. Dar speram că, într-un mod anonim şi tăcut, micul funcţionar care merge pentru opt ore la serviciu îşi face rutina cu rezultate mulţumitoare. Speram că birocratul de stat, din respect pentru sine, îşi ţine hârtiile într-o oarecare ordine. În timpul Revoluţiei Franceze, când capetele aristocraţilor cădeau de-a dura şi capii statului se modificau radical, dinastiile de funcţionari ale Vechiului Regim au rezistat neclintite, reprezentând continuitatea majoră care făcea translaţia între Franţa prerevoluţionară şi cea adusă pe scenă de revoluţie, din câte spune o analiză istorică (Guy Chaussinand-Nogaret). În acelaşi secol, al XVIII-lea, chiar în acelaşi moment istoric, împăratul Austriei, Iosif al II-lea, a reformat statul din temelii, modernizându-l, cu ajutorul funcţionarului civil, al birocratului, învestit cu încredere şi forţă. Conform unor analize sociologice stimabile şi credibile, însăşi naţiunea română s-a născut prin efortul statului, adică al funcţionarilor, care au pus în operă reformele lui Cuza, au sprijinit viziunea educativă patriotică imaginată de Spiru Haret şi au făcut din intelectuali nişte aliaţi ai politicii patriotice a ţării.
În loc să se situeze la nivelul acestei tradiţii, şi europene, dar şi româneşti, astăzi funcţionarul de la primărie apare în toată lumina goliciunii condiţiei lui: habar nu are câţi cetăţeni are arondaţi, câţi au murit, câţi s-au născut, câţi au dobândit până la momentul dat dreptul la vot.
Aici nu mai văd nici o maşinaţie politică. Cel mult o demotivare încurajată de discursul băsescian de mai ieri despre bugetarii „de lux”, căţăraţi degeaba pe umerii contributorului; simplu preambul la concedierile anului 2009. În atmosfera de nesiguranţă pe seama zilei de mâine, pe fondul instabilităţii politice marcate de faimosul slogan „Pleacă ai noştri, vin ai noştri!”, funcţionarul va fi lăsat, şi el, de la o vreme, condeiul pe masă, preferând să se uite pe geam, fluierând apatic. Cel mai grav este că statul nu pare să ştie sigur nici măcar câţi inşi taxabili are. Păi, dacă am ajuns în halul în care nu se ştie nici cât se jumuleşte de la bobor pentru nevoile sărbătorii politice continue şi ale demolării pe mai departe a sistemelor de sănătate şi educativ, zău că stăm din cale afară de rău.
Asta pare să fie faimoasa reformă a statului întreprinsă cu „turle şi sobe”, vorba ceea, de cuplul memorabil Boc-Băsescu. Şi tot asta e resuscitarea adusă de alt cuplu deja memorabil, Ponta-Antonescu… În timp ce primii doi dau azi vina pe ultimii, aceştia din urmă asistă împăcaţi, din resemnare sau din abulie, pesemne, la modul dezastruos în care ministrul de Interne bâlbâie cifre la scenă deschisă, contrazicându-se de pe o zi pe alta. Nici dezastrele externe n-ar fi fost atât de marcate în lipsa cetei de tolăniţi prin ambasade – o castă imuabilă, după toate aparenţele, din rândul căreia cel mai dinamic pare să fie, haha, teologul Baconsky -, dacă se scutura puţin pomul de găgăuţi şi dacă ministerul de resort nu aştepta ca doamna Macovei să ducă veştile despre România mai departe…
… Mă uit în jur şi constat că multă lume aşteaptă încă soluţii de la omul care a demonstrat tot ce putea în opt ani, ori de la cei care, întrecându-se pe ei înşişi, au bătut recorduri de guvernare în cascadă în ultimele două luni… Mă rog, ca de obicei, România caută răspunsurile pentru viitor în două versiuni de trecut. Întrebarea mea – retorică, desigur – rămâne: chiar s-au terminat oamenii capabili şi responsabili în ţara noastră?
Ovidiu Pecican este profesor la Universitate Babeş-Bolyai din Cluj
