Cazul Sorin Ovidiu Vîntu a dus la o fraudare morală în masă a ideii de presă: se vorbeşte despre conflictul dintre stat şi presă, dintre justiţie şi presă. Dar de când reprezintă Sorin Ovidiu Vîntu presa? Mi se poate spune că Vîntu este unul dintre cei cinci mari patroni de presă din România. Deci ar fi cumva inevitabil ca un caz care îl priveşte personal să implice ideea de presă ca atare. Ei, eu cred că tocmai aceasta e problema: media din România au ajuns captivele câtorva proprietari care vorbesc în numele ideii de presă.
Este un rezultat nefericit al unei evoluţii nefericite, anume concentrarea presei în mâna câtorva proprietari care o subvenţionează din alte afaceri, afaceri care includ şi interese politice. Meciul Băsescu-moguli este o partidă tristă, un meci care se duce, de fapt, între un stat ostil, dar impotent şi nişte proprietari orgolioşi care se comportă ca nişte vătafi. Breasla jurnaliştilor ca atare a sucombat, nu mai există. Colecţia de creiere adunată de Vîntu se răzbună acum asupra întregii profesii, corul bocitoarelor lui Vîntu de la TV e doar un simptom. Cum am ajuns aici? Cred că e rezultatul a trei idei supraevaluate care şi-au dovedit efectele perverse în practică. Prima idee: statul este necesarmente rău când e vorba de presă. A doua idee: autoreglementarea profesiei funcţionează. A treia idee: proprietatea privată este necesarmente bună când e vorba despre presă. Să le iau pe rând.
Statul român nu are o imagine bună printre jurnalişti. Şi e vina mai ales a statului. Tranziţia pentru presă a început ca o luptă între jurnalişti şi statul iliescian, care deţinea în 1990 controlul prin TVR şi prin ziarele feseniste. Acest stat s-a dovedit abuziv şi prost. Domnia lui s-a încheiat cândva pe la mijlocul anilor ’90, cu privatizarea Adevărului către angajaţi, cu apariţia Evenimentului Zilei şi apoi a Pro TV. A urmat apoi domnia editorilor, adică a ziariştilor şefi de ziare. Epoca Clubul Român de Presă şi Marius Tucă Show. Domnia editorilor nu a însemnat şi domnia regulilor. Fiecare şi-a făcut feuda proprie, am avut ziarul lui cutare şi revista lui cutărică, dar nu instituţii de presă solide ca atare. Aici a intervenit falimentul celei de-a doua idei: autoreglementarea funcţionează. Nu a funcţionat. Am avut o puzderie de coduri etice propuse de mai multe organizaţii, nici una neavând puterea de a le aplica. Când Clubul Român de Presă, atunci sub conducerea lui Cristian Tudor Popescu, s-a deschis spre această discuţie, era deja prea târziu. Eeditorii nu mai deţineau controlul, ci patronii. Aceştia erau de două feluri: companii media occidentale şi patroni români. Ziariştii s-au războit cu occidentalii, revolte în grup, disidenţe etc. În 2010 nu mai avem investitori străini la ziarele de calitate, rămân pe la tabloide şi televiziuni tabloidizate, adică cele care nu fac agenda publică şi politică. Agenda este făcută de către organe de presă deţinute exclusiv de proprietari români, cei patru-cinci care au concentrat proprietăţi în media.
Aici intervine falimentul celei de-a treia idei: proprietatea privată e necesarmente bună. Este bună când vine cu reguli, când organizează piaţa astfel încât banii de publicitate să urmeze publicul şi audienţa, când desparte comercialul de editorial. Este malefică atunci când proprietarul vine cu interese de afaceri şi politice şi tratează media ca anexa acestora. Este malefică atunci când plăteşte voci publice pentru a funcţiona ca puncte de sprijin în bătălii de afaceri şi politice. Una peste alta, jurnaliştii şi editorii au pierdut partida, statul este agresiv de pe margine, investitorii străini au fost traşi pe dreapta, iar patronii locali („moguli” le-a zis Traian Băsescu şi eticheta s-a lipit) domină peisajul. Ce mai este de făcut? Statul ar fi o soluţie, dar, din păcate, nu se prea pricepe. Am lucrat recent la un studiu comparativ pe media în Europa, am citit capitolul scris de colegii din Grecia şi am văzut că ei aşteaptă mult de la stat. Dereglementarea pieţei media în Grecia, spun ei, a dus la cartelizare şi concentrare. Mogulizare, am zice noi.
Soluţia implicită a grecilor: rereglementarea. Ar merge în România? Nu cu acest stat. Statul român tânjeşte după perioada lui Iliescu, vrea să controleze, nu să reglementeze. Pe vremea lui Adrian Năstase, statul român a avut o tentativă de revenire pe piaţa media. A făcut-o tot brutal, doar adaptat la peisajul dominat de moguli: vă scutim de datorii, vă dăm publicitate de stat, dar ne daţi ştiri pozitive despre noi. Încă o dovadă pentru jurnalişti că statul nu poate fi decât un actor malefic pe piaţa media, aşa că mai bine să nu fie deloc. Din când în când, statul român mai face câte o tentativă, fie că Paşcu vrea legea dreptului la replică, fie că Guşe şi Funar vor legea ştirilor pozitive, fie că Oltean vrea să interzică fotografiatul vilelor, fie că Prigoană vrea ca CNA să se ocupe de ziare şi internet (deşi e depăşit de situaţie şi cu televiziunile). Toate aceste tentative au un numitor comun: politicienii sunt frustraţi de ce face presa şi vor să o pedepsească. Nici un proiect constructiv, nici o idee care să arate că au înţeles că o presă matură, diversă şi de calitate este vitală unei democraţii.
Ce ar trebui să facă statul? Să convingă jurnaliştii că interesul lor nu este egal cu interesul patronilor. Să propună legi de limitare a concentrării de proprietate în presă şi a proprietăţii încrucişate (există modele europene) şi să le aplice serios şi universal, nu doar pentru cei incomozi. Să ia act de modul în care criza economică distruge tocmai presa de calitate şi să intermedieze un contract colectiv reprezentativ, care să rezolve şi problema modului de plată a jurnaliştilor (asta, în loc să hărţuiască preferenţial presa lui Vîntu prin controale, să scurgă informaţii la ziarul de partid şi să dea ordonanţe proaste). Să facă din TVR un model pentru restul presei, nu un contramodel (aştept să văd dacă preşedintelui Băsescu i-a trecut cheful de reformare a TVR, acum că are majoritate în Consiliul de Administraţie). Să susţină proiecte de bune practici şi dezbateri despre coduri etice, acum că europenii şi americanii ne consideră stat european şi şi-au orientat fondurile de democratizare spre Est, zona a rămas neacoperită în România şi e clar că mai avem încă nevoie.
Asta ar face un stat modern şi neutru, care doreşte să fie arbitru de bună-credinţă pe piaţa media. Să mai spun de ce fac statele moderne şi active, ca Suedia, care subvenţionează ziarele de calitate? Nu mai spun, că vor sări cititorii pe capul meu şi vor spune că iar vor jurnaliştii avantaje (deşi nu e vorba de avantaje, ci de un strigăt de ajutor). Măcar să înceapă statul să fie un arbitru credibil, apoi vedem cum ar fi cu subvenţii oneste şi transparente. Oricum, trebuie să ieşim cumva din paradigma asta, în care Vîntu reprezintă presa, iar trimiterea de bani către infractori din Indonezia se dezbate în termeni de libertate de exprimare şi talent literar. În care preşedintele se crede în război cu presa şi drept urmare îşi construieşte şi el mogulii proprii.
