Politica globala si resursele energetice sunt inseparabile. Controlul resurselor genereaza putere si influenta politica oriunde pe glob. Situatia este inevitabila si de aceea nu trebuie sa ingrijoreze mai mult decat este cazul. Problema este cine si cum foloseste puterea resurselor naturale sau, cum i se spune astazi, „petroputerea”.
Recentul conflict al gazului dintre Rusia si Ucraina a dat fiori reci la propriu occidentalilor. Analistii vest-europeni au uitat de retorica prorusa si s-au apucat sa calculeze febril cat gaz importa fiecare din Rusia, care sunt perspectivele pe termen mediu si ce surse alternative exista. Ceea ce a alarmat a fost ca Gazprom a marit pretul unilateral, desi exista un contract valabil pana in 2009, ca a blocat, odata cu gazul rusesc, si pe cel provenit din Kazahstan si Turkmenistan si ca politica „pretului strict comercial” a fost aplicata numai tarilor care incearca sa iasa din sfera de influenta a Moscovei – Ucraina, Georgia si Moldova – in vreme ce satelitul Belarus nu a avut deloc de suferit.
Aplicarea „armei energetice” in raporturile geopolitice nu este o noutate. In '73-'74, Arabia Saudita si proaspat-creatul cartel international al exportatorilor de petrol, OPEC, au decis sa boicoteze furnizarile de petrol catre Occident dupa razboiul de Yom Kippur. Au urmat o criza energetica de proportii si recesiune economica. Acum, Vladimir Putin pare dispus sa se foloseasca de aceasi arma pentru a-si reafirma rolul de superputere mondiala. Al doilea mandat al presedintiei lui Putin a fost marcat de o tendinta pronuntata de centralizare a puterii politice, dar si energetice. Ceea ce parea o reactie agresiva fata de o amenintare potentiala – afacerea Iukos-Hodorkovski, pare, mai curand, acum parte a unei strategii de eliminare a actionariatului marilor concerne occidentale si renationalizare a producatorilor de energie. Actiunile Iukos au fost preluate de Gazprom prin ordin de la Kremlin, iar Gazprom insusi a redevenit companie de stat.
De ce este important acest lucru? Motivul este simplu. Companiile din Vest se conduc, ca orice companie capitalista, dupa batranul principiu al maximizarii profitului. Statul isi permite sa faca abstractie de profit si sa foloseasca resursele tarii in scopuri politice. Asta inseamna ca, daca la un moment dat este profitabil politic sa opresti furnizarea de petrol sau gaze, chiar daca asta te costa enorm din punct de vedere financiar, nu te impiedica nimeni sa o faci.
Acelasi lucru s-a intamplat in majoritatea tarilor arabe, cu exceptia Kuweitului, si se intampla acum in Venezuela lui Hugo Chavez si in Bolivia lui Evo Morales. Motivul oficial este, de fiecare data acelasi, incetarea exploatarii si returnarea bogatiilor poporului in mainele poporului. Observa insa cineva ca numai dictaturile au tendinta de a nationaliza exploatarea resurselor naturale si ca, intotdeauna, poporul este cel care are de suferit? Putin face ceea ce nici liderii sovietici nu au indraznit, si anume sa ameninte Occidentul cu arma energetica. Pe termen scurt, Uniunea Europeana trebuie sa se gandeasca serios la o politica energetica comuna, care sa includa exploatarea agresiva a resurselor caspice. Pe termen mediu, ideea democratizarii Marelui Orient Mijlociu nu mai pare chiar asa de absurda. Pe termen lung, Dumnezeu stie…
