Tensiunile din ultima lună dintre Statele Unite şi Iran au escaladat periculos la începutul acestei săptămâni, când mai mulţi lideri militari iranieni au ameninţat că închid accesul în strâmtoarea Ormuz prin care trece zilnic 20% din petrolul lumii, dacă Occidentul va impune sancţiuni suplimentare Teheranului.
Preţul barilului de petrol a depăşit 100 de dolari ameninţând slaba redresare economică a Vestului.
Dar ce şanse sunt ca Statele Unite şi aliaţii săi să fie angrenate într-un nou război în Golful Persic?
La capătul a zece zile de exerciţii militare în apropierea strâmtorii în care au testat un nou tip de rachetă anti-navală, comandantul şef al armatei iraniene, general-maiorul Ataollah Salehi, a avertizat portavionul american John C. Stennis, care a trecut prin strâmtoare pe 27 decembrie îndreptându-se spre Marea Arabiei, să nu mai revină în Golful Persic. „Republica Islamică Iran nu are intenţia să repete acest avertisment” a declarat generalul, care nu a precizat ce acţiuni are de gând să întreprindă dacă portavionul American va încerca să revină. Un oficial al Pentagonului a respins ameninţările Teheranului şi a declarat că „desfăşurarea mijloacelor militare americane va continua în Golful Persic aşa cum se întâmplă de decenii”.
Cât de credibilă este ameninţarea iraniană?
Mai mulţi analişti au numit ieri ameninţările iraniene drept un bluff menit să determine o creştere artificială a preţului petrolului, ceea ce până acum i-a reuşit.
Preţul barilului de petrol a sărit în ultimele zile de 100 de dolari şi este probabil va rămâne acolo până când pieţele nu vor fi sigure că transporturile de petrol dinspre Irak şi Kuweit sunt în siguranţă.
Blocarea strâmtorii Ormuz ar produce daune serioase nu numai statelor arabe şi Occidentului dar şi Iranului care, deşi este al doilea producător de petrol din cadrul OPEC, trebuie să importe, în acelaşi timp 40% din consumul zilnic de benzină.
Economia iraniană a fost lovită grav de sancţiunile internaţionale.
Rata şomajului depăşeşte zece procente, iar din noiembrie până acum moneda naţională, rialul, a pierdut 12% din valoare în raport cu dolarul.
Orice întrerupere a fluxului de petrol dinspre şi de produse rafinate spre Iran ar putea fi fatală economiei iraniene dar numai.
Cel mai mare consumator de petrol iranian este China şi economia chineză nu îşi poate permite să rămână foarte multă vreme fără această sursă de provizionare.
China a protestat faţă de sancţiunile unilaterale impuse de SUA Iranului, dar ar accepta blocarea strâmtorii Ormuz.
de altă parte, Teheranul ar putea să se simtă cu spatele la zid. Sâmbăta trecută, preşedintele Obama a semnat o lege care înăspreşte sancţiunile şi ţinteşte Banca Naţională iar în Europa, ministrul francez de Externe, Alain Juppe, a cerut adoptarea unor sancţiuni mai stricte şi a făcut apel la ţările UE să urmeze Statele Unite în îngheţarea bunurilor băncii centrale iraniene şi impunerea unui embargo pe exporturile de petrol.
Arsenale incomparabile
Iranul dispune de o serie de rachete anti-navale cu rază medie, rachete sol-aer şi rachete solo-sol cu care ar putea încerca să atace vasele americane aflate în Golf aparţinând Flotei a 5-a staţionate în Bahrain.
Iranul dispune de câteva fregate dar şi de câteva mii de bărcvi rapide şi şalupe care ar putea fi folosite pentru a hărţui vasele americane.
O bază importantă de rachete anti-navale se află pe insula Qeshm, chiar la intrarea în strâmtoare, şi va juca un rol important în orice tentativă de a bloca strâmtorea, dar pe de altă parte, ea nu poate rezista mai mult de câteva zile forţei americane.
În afara grupului de nave care însoţeşte USS John C. Stennis, în curând se vor afla în regiune alte două portavioane americane, USS Abraham Lincoln şi USS Carl Vinson, cea ce va aduce o putere de foc zdrobitoare.
Iranul nu are aviaţie cu excepţia câtorva avioane americane F4 datând din anii ’60 şi nu are decât câteva submarine diesel, care pot produce ceva pagube, dar numai câtă vreme rămân nedetectate.
Din punct de vedere militar, Teheranul nu poate spera să reziste mai mult decât câteva zile în faţa americanilor înainte să îşi vadă puţinele forţe distruse.
Iranienii ar putea încerca în disperare de cauză să mineze strâmtoarea dar şi aici americanii au făcut progrese semnificative în protejarea navelor şi deminare.
Alte opţiuni la îndemâna Iranului ar fi să încerce să atragă şi alţi actori regionali în conflict, în special Israelul, cu ajutorul Siriei sau A Hezbollah-ului libanez.
Dacă un atac împotriva Iranului ar fi încurajat de monarhiile arabe din Golf, în primul rând de Arabia Saudită, atragerea Israelului ar schimba cu totul datele problemei.
Război inevitabil?
Două articole apărute în presa americană înainte de această criză par să sugereze că soarta Iranului este pecetluită.
Primul, apărut în revista conservatoare National Review, este semnat de fostul oficial al administraţiei Bush, John Yoo, şi pledează pentru o inervenţie militară americană în Iran pentru a preveni ca această ţară să achiziţioneze arma nucleară.
Al doilea, se numeşte „E timpul să atacăm Iranul”, a apărut în ultima ediţie a Foreign Affairs, şi este semnat de Matthew Kroenig, membru al Council of Foreign Relations şi fost consilier special pentru planificare militară al Secretarului Apărării în 2010.
Kroenig citează un raport în care se afirmă că Iranul se află la şase luni distanţă de construcţia bombei nucleare şi susţine că orice altă opţiune este mai proastă decât un atac militar.
Or, dacă la Washington se va realiza un consens între democraţi şi republicani iar Europa va fi convinsă să susţină atacuri limitate împotriva instalaţiilor nucleare iraniene, atunci soarta Iranului este pecetluită.
