Ismail Kadare este un autor abonat de ani buni la lista scurtă a Premiului Nobel fiind fără doar şi poate unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Născut ca şi dictatorul comunist al ţării sale, Enver Hodja, în oraşul Gjirokaster, el a mai împărtăşit cu fostul lider al Partidului Comunist al Muncii din Albania încă o pasiune: cea pentru limba franceză. Dar cam la atât se reduce asemănarea dintre ei.
Fără a fi, după propria mărturisire, „un Soljeniţîn al Albaniei”, volumele sale au adus, atât cât se putea într-o dictatură în care şi cea mai nevinovată remarcă anticomunistă te putea aduce în faţa plutonului de execuţie, critici la adresa totalitarismului. Într-unul dintre romanele sale mai recente, „Spiritus”, apărut în 1996, el vorbeşte despre aparatul represiv al Albaniei comuniste, cu securişti care ajungeau să îşi urmărească „subiecţii” până când îşi dădeau ultima suflare şi chiar până în mormânt.
„Spiritus” a apărut şi în româneşte la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Marius Dobrescu, fost student al lui Kadare, despre care scriitorul albanez a declarat de mai multe ori că este cel mai bun traducător al său din câţi s-au încumetat să-i tălmăcească opera (şi nu e puţin lucru, dacă ne gândim că Ismail Kadare a fost tradus în peste 30 de limbi).
Pentru a-i urmări pas cu pas pe cetăţenii Albaniei comuniste, organele de urmărire nu precupeţeau nici un efort, ca să ne exprimăm în limba de lemn a epocii de tristă amintire, şi investeau în cele mai noi tehnologii în domeniu. Iată un fragment în care erau instruiţi securiştii cu privire la microfoanele ce urmau să fie amplasate practic peste tot, nelăsând nici un loc nesupravegheat: „Înainte de a explica ce sunt «vocile», cum le spusese la un moment dat, inginerul vorbi sumar despre calităţile lor. Spre deosebire de cele de până acum, acestea erau ultimul răcnet al tehnicii, de o mare sensibilitate, minuscule, uşor de instalat şi dezinstalat, adică apte să fie «plantate» şi «culese» oricând. «Voi, tovarăşi, ştiţi mai bine decât mine cât am pătimit cu vechiturile celelalte, care înregistrau orice în afară de ceea ce trebuia. Şi de câte ori a trebuit să ne rupem gâtul căţărându-ne să le punem şi să le scoatem de pe lampadare. Am depăşit momentul acela»”, zise inginerul.
Întorcând privirea spre lăzi, începu să le prezinte spunând că microfoanele sunt de trei feluri. Permanente, cele de supraveghere clasică, ce vor continua să fie instalate în hoteluri, birouri, cafenele şi alte locuri, pe care ei le ştiau deja foarte bine. Noutatea în acest caz este că va creşte numărul locaţiilor. Astfel, graţie caracteristicilor lor, vor fi instalate sub băncile din parcuri, în muzee, ba chiar şi în spatele reclamelor de cinema, acolo unde oamenii sunt mai vorbăreţi. A doua categorie, cea a microfoanelor temporare, le era, de asemenea, cunoscută. Dar, dacă până în prezent utilizarea lor fusese oarecum limitată, plasarea lor acum în telefoane, WC-uri şi chiar în patul conjugal devenea mult mai facilă (…).
Fără a-şi ascunde un zâmbet obosit, spuse că a lăsat la urmă surpriza cea mare, cea de-a treia categorie. Microfoanele acestea erau ceva cu totul nou. S-ar fi putut spune că erau perla supravegherii contemporane, drept pentru care li se mai spunea şi «prinţii spionajului» (…). Ele aveau autonomie nelimitată, n-aveau nevoie de fire şi centru de comandă. Se alimentau singure de la baterie, înregistrau independent, apoi păstrau caseta minusculă într-un compartiment special. Amplasat în geanta sau în îmbrăcămintea subiectului, îl urmau peste tot, sute, mii de kilometri, până la capătul pământului dacă era nevoie. Uite, ăştia sunt «prinţii». Duioşia cu care vorbea îi contamină pe toţi. Cu minunăţiile acestea va lua sfârşit epoca în care duşmanii, după ce tăceau mâlc la birou sau acasă, îşi făceau semn unul-altuia – «Ieşim un pic?» Iar pe urmă, pe stradă sau în parc, începeau să verse venin împotriva statului»”.
Microfoane versus turnători
Numai că instalarea „prinţilor” însemna finalul epocii informatorilor. Lăsaţi fără obiectul muncii, turnătorii care-şi făcuseră o meserie din a-şi urmări pas cu pas aproapele s-au revoltat. Şedinţa la care au participat „urechiştii” este scrisă de Kadare cu un umor nebun, fiind o scenă demnă de teatrul absurd:
„Şedinţa a avut loc sâmbătă seara, târziu. Participanţii intrau unul câte unul pe uşiţa din spatele curţii, cu gulerul ridicat, unii dintre ei purtând ochelari fumurii, pentru a nu fi recunoscuţi (…). Erau prezenţi acolo realmente cei mai buni, unul mai valoros decât altul, fiecare dintre ei cu realizări fabuloase, intrate deja în legendă. În primul rând luase loc Sulo Gabrani, care surzise ascultându-i pe aviatori acolo unde aceştia se simţeau cel mai în siguranţă, lângă avionul cu motorul pornit. Lângă el era Tod Zallherri, cel care acceptase să fie îngropat împreună cu victima aflată încă în viaţă pentru a surprinde, odată cu ultima suflare, un cât de mic secret. Veneau apoi la rând ascultătorii-de-şoapte de la şaizeci, optzeci sau chiar o sută zece paşi distanţă, cei care descifrau bâiguiala fonfilor, a bâlbâiţilor, a celor cu periuţa de dinţi în gură, care «traduceau» gemetele, oftatul bărbatului în braţele iubitei, bolboroselile bolnavilor sau ale deţinuţilor ce nu conteneau să înjure statul etc. Cu un pic de întârziere, aşa cum se cuvine din partea unei celebrităţi, veni şi se aşeză în faţă de tot Lef Ramabaja, mândria «urechiştilor» nu numai din oraşul B., ci şi din toată Albania, ba chiar din tot lagărul socialist, devenit faimos pentru că fusese singurul care acceptase să i se scoată ochii pentru a i se ascuţi auzul.”
