Hotărârile pentru Anul Nou sunt un prilej de reflecţie, fiindcă, din moment ce ultimul an nu a mers atât de bine, este timpul să sperăm că anul viitor va fi mai bine.
Pentru Europa şi Statele Unite ale Americii, 2010 a fost un an plin de dezamăgiri. Au trecut trei ani de când a început criza economică şi mai mult de doi ani de la colapsul băncii Lehman Brothers. În 2009 am reuşit să evităm Marea Depresie, iar 2010 trebuia să fie anul de tranziţie: pe măsură ce economia se redresa, stimularea cheltuielilor putea fi treptat redusă.
Creşterea economică se credea că ar putea încetini uşor în 2011, dar ar fi un obstacol minor în calea dificilă de refacere. Vom putea apoi privi înapoi la Marea Recesiune ca un vis rău; economia de piaţă – sprijinită de acţiunile prudente ale guvernului – şi-ar fi demonstrat rezistenţa.
De fapt, 2010 a fost un coşmar. Crizele din Irlanda şi Grecia au pus sub semnul întrebării viabilitatea monedei euro şi au ridicat perspectiva unei datorii implicite. Pe ambele maluri ale Atlanticului, rata şomajului a rămas la cote ridicate de aproximativ 10%. Chiar dacă 10% din proprietarii americani care aveau casele ipotecate şi-au pierdut deja locuinţele, ritmul executărilor silite părea să fie în creştere – şi ar fi crescut dacă nu ar fi apărut mai multe nereguli legale care au ridicat îndoieli cu privire la „statul de drept” pe care America îl laudă atât de mult.
Din păcate, hotărârile de Anul Nou făcute în Europa şi America au fost cele greşite. Răspunsul la eşecurile comerciale şi la risipa din sectorul privat, care au cauzat criza economică, a fost impunerea austerităţii în sectorul public! Consecinţa va fi aproape sigur o redresare mai lentă şi o întârziere chiar şi mai mare înainte ca şomajul să ajungă la un nivel acceptabil.
Va apărea, de asemenea, o scădere a competitivităţii. În timp ce China şi-a menţinut economia stabilă prin investiţii în educaţie, tehnologie şi infrastructură, Europa şi America au redus investiţiile în aceste domenii.
A devenit o modă printre politicieni să predice virtuţile durerii şi suferinţei, fără îndoială pentru că cei care poartă această povară sunt cei care nu îşi pot face auzită vocea – oamenii săraci şi generaţiile viitoare. Pentru a pune din nou economia în mişcare, unii oameni chiar vor trebui să facă nişte sacrificii, dar distribuţia veniturilor din ce în ce mai inegală indică în mod clar cine ar trebui să se sacrifice: în prezent, aproximativ un sfert din toate veniturile din SUA merge la 1% din populaţie, cea de top, în timp ce veniturile majorităţii americanilor sunt astăzi mai mici decât au fost cu 12 ani în urmă. Mai simplu spus, majoritatea americanilor nu s-a implicat în ceea ce mulţi au numit „marea moderaţie”, care, de fapt, a fost cauza tuturor problemelor. Deci ar trebui ca victimele nevinovate şi cei care nu au câştigat nimic din falsa prosperitate să fie obligaţi să plătească chiar mai mult?
Europa şi America au aceiaşi oameni talentaţi, aceleaşi resurse şi acelaşi capital pe care le-au avut înainte de recesiune. Este posibil ca ele să fi supraevaluat unele din aceste active; totuşi activele sunt încă în mare măsură acolo. Pieţele financiare private au alocat greşit capital pe o scară masivă în anii de dinainte de criză şi pierderile rezultate din subutilizarea resurselor au fost chiar mai mari, deoarece criza a început. Întrebarea este cum punem din nou în funcţiune aceste resurse?
Restructurarea datoriilor – prescrierea datoriilor proprietarilor de locuinţe şi, în unele cazuri, ale guvernelor – va fi cheia succesului. Se va întâmpla în cele din urmă. Dar întârzierea este foarte costisitoare – şi în mare măsură inutilă.
Băncile nu au vrut niciodată să admită că au acordat împrumuturi în mod greşit, iar acum nu vor să-şi recunoască pierderile, cel puţin până când nu se vor putea redresa în mod adecvat, prin profiturile lor de tranzacţio-nare şi marjă mare între ratele de creditare şi costurile foarte mici la împrumuturi. Sectorul financiar va presa guvernele să asigure rambursarea integrală a banilor, chiar şi atunci când această măsură duce la pierderi sociale masive, creşterea şomajului şi primejdie socială – şi chiar şi atunci când aceasta este o consecinţă a propriilor greşeli de creditare.
Dar, după cum ştim din experienţă, există viaţă după restructurarea datoriei. Nimeni nu ar dori ca orice altă ţară să treacă prin trauma prin care Argentina a trecut în perioada 1999-2002. Dar ţara a suferit, de asemenea, şi în anii dinainte de criză – ani marcaţi de planurile de salvare ale FMI şi de austeritate – din cauza ratei ridicate a şomajului, a ratei de sărăcie şi cea de creştere economică scăzută şi negativă.
După restructurarea datoriei şi devalorizarea monedei, Argentina a avut ani de creştere economică deosebit de rapidă, PIB-ului, cu rata anuală medie de aproape 9%, între 2003 şi 2007. Până în anul 2009, venitul naţional a fost de două ori mai mare decât la începutul crizei, în 2002, şi mai mare cu 75% decât în perioada de vârf de dinainte de criză.
De asemenea, rata sărăciei în Argentina a scăzut cu circa trei sferturi de la perioada de apogeu a crizei sale, iar ţara a rezistat crizei financiare globale mult mai bine decât Statele Unite – rata şomajului este încă ridicată, însă de doar aproximativ 8%. Putem doar să facem presupuneri în legătură cu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi amânat ziua socotelilor atât de mult timp – sau ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi încercat să amâne şi mai mult această zi.
Deci aceasta este speranţa mea pentru Anul Nou: să nu mai acordăm atenţie la aşa-numiţii vrăjitori financiari care ne-au băgat în această mizerie – şi care acum militează pentru austeritate şi întârzierea restructurării – şi să începem să folosim o judecată sănătoasă. Dacă trebuie să existe sacrificii, greul ar trebui dus de cei responsabili pentru criză şi de cei care au beneficiat cel mai mult de balonul care a precedat criza.
