Înainte de 1989, ziarele şi televiziunea din România porneau din când în când campanii împotriva „speculanţilor”, indivizi detestabili care tulburau buna aprovizionare a populaţiei cu produse de consum. Aceştia erau producători agricoli care refuzau să scoată marfa la vânzare pe tarabă la preţul prevăzut de mercurialul din pieţe, vânzători din magazine care comercializau „pe sub mână” şi la suprapreţ produsele mai căutate sau persoane care cumpărau, atunci când găseau, cantităţi de produse în vederea revânzării. Oricine era bine plasat în lanţul de distribuţie putea câştiga bani buni din revânzarea produselor care lipseau. Propaganda vremii încerca să ne facă să credem că „speculanţii” erau cauza penuriei din magazine, deşi bunul-simţ elementar ne spunea că tocmai lipsa mărfurilor era cea care inducea specula.
Cu uşor amuzament, dar şi o undă de tristeţe, am reîntâlnit în ultimul timp acest raţionament „pe dos” în luări de poziţie ale reprezentanţilor autorităţilor din Grecia, Franţa, Germania, Statele Unite sau alte ţări, care încearcă să ne convingă de faptul că „speculatorii” de pe pieţele financiare sunt la originea crizelor cu care ne confruntăm în ultimii ani. „Speculatorii” de astăzi sunt o formă evoluată a speculanţilor din trecut, ei sunt îmbrăcaţi la costum şi cravată şi conduc bănci sau fonduri de investiţii care gestionează sute de milioane sau miliarde de dolari sau euro. Ei cumpără active financiare (valute, obligaţiuni emise de guverne sau companii private, acţiuni ale societăţilor cotate la bursă sau instrumente financiare derivate din aceste active), mizând pe creşterea sau scăderea preţului acestora. Dacă au apreciat corect aceste evoluţii, speculatorii pot câştiga sume enorme într-un timp foarte scurt; dacă s-au înşelat, pot pierde la fel de mult.
Din punct de vedere economic, speculatorii nu sunt decât nişte investitori. Orice investitor urmăreşte să obţină un câştig cumpărând active susceptibile de a produce un câştig viitor. Orice investitor este conştient de riscul pe care şi-l asumă, risc ce nu se limitează la nerealizarea câştigului prevăzut, ci poate însemna pierderea întregii sume investite. Tocmai de aceea, recompensa (câştigul) pe care o obţine un investitor trebuie să fie proporţională cu acest risc. Ministrul de Finanţe al Greciei este revoltat de dobânzile mari pe care statul trebuie să le plătească pentru a continua să se împrumute pe pieţe şi le pune pe seama lăcomiei speculatorilor; în fapt însă, aceste dobânzi mari nu sunt determinate de investitori; ele reflectă riscurile crescute asociate situaţiei precare a economiei ţării!
Orice investiţie este un pariu asupra unor evoluţii viitoare, iar pieţele financiare sunt mecanisme prin care diverse perspective asupra viitorului se confruntă şi se armonizează, rezultând un „consens al pieţei”. Adesea, consensul pieţei este diferit de perspectiva şi ţintele pe care şi le-au fixat autorităţile financiar-monetare dintr-o ţară, motiv pentru care apar divergenţe şi confruntări pe piaţă. George Soros şi-a câştigat faima şi o parte din bani mizând pe deprecierea lirei sterline într-o confruntare cu Banca Angliei la începutul anilor ’90. După ce a pierdut miliarde în încercarea de a apăra paritatea lirei sterline, Anglia a trebuit să se retragă din mecanismul ratelor de schimb care pregătea uniunea monetară europeană, drept pentru care adoptarea euro a rămas până astăzi un subiect extrem de impopular în Marea Britanie.
Am privit întotdeauna cu scepticism explicaţiile care pun pe seama „speculatorilor” anumite evoluţii negative din economie. Spre sfârşitul anului 2008, când leul a cunoscut o depreciere rapidă pe parcursul câtorva săptămâni, Banca Naţională a României a vorbit despre dejucarea unor „atacuri speculative” asupra monedei naţionale. În fapt, investitorii care mizau pe deprecierea leului anticipau corect deteriorarea situaţiei economiei româneşti pe parcursul anului 2009, care în mod inevitabil atrăgea după sine şi o depreciere a monedei naţionale. După o scurtă perioadă, trendul de depreciere s-a reluat, leul ajungând, de la o paritate de 3,60, la peste 4,20 faţă de euro la începutul anului 2009. Spre meritul său, Banca Naţională nu a încercat să împiedice cu orice preţ această evoluţie naturală, în concordanţă cu „fundamentele” economiei româneşti ce se scufundă tot mai mult în criză. Situaţia s-a stabilizat abia după încheierea acordului cu FMI.
Pe termen lung, piaţa are întotdeauna dreptate. Iar dacă anumiţi actori din piaţă se înşală într-un moment sau altul, corecţia vine prompt: investitorii care au mizat greşit îşi pierd banii şi, mai devreme sau mai târziu, dispar din piaţă. Din acest motiv, mă îngrijorează mai puţin „speculatorii” care ar tulbura bunul mers al lucrurilor (aceştia îşi riscă banii lor) şi mai mult tentaţia autorităţilor de pretutindeni de a miza banii noştri, ai tuturor, în încercări de a combate pieţele.
