Doar câteva lucruri ne-au făcut solidari cu adevărat. Toate tragice. Am fost solidari la Revoluție, am fost solidari la mineriade, suntem solidari după înfiorătorul Colectiv.
Au mai fost câteva momente de solidaritate, mai palide, e drept, cum au fost protestele îndreptate împotriva exploatării aurului sau a eutanasierii câinilor fără stăpân. Precizez că nu intenționez să lezez pe nimeni și niciuna dintre temele care au devenit subiect și obiect al solidarității. Durerea, drama, violența nasc solidarități profunde, sensibilitatea oricăruia dintre noi se acutizează atunci când mersul înainte al lumii se filtrează prin lumina lumânărilor aprinse pe caldarâmul străzilor.
Solidaritatea nu este – și nici nu e obligatoriu să fie – generală. Nu ne poate cuprinde întotdeauna pe toți și nici nu ne poate marca în aceeași măsură. Suntem diferiți și suntem liberi, iar implicarea noastră este volun-tară. Solidaritatea nu trebuie să fie nici definitivă. Memoria lucrează diferit în fie-care, reperele care ne-au animat cândva se pot subția în timp. Motivele care ne-au unit odată, azi pot dispărea. De asemenea, solidari-tatea e selectivă, ține cont de interesele fiecăruia, de vecinătăți, de nivelul de civilitate sau de cultură. Ne-am solidarizat cu francezii atunci când au fost loviți de atentate sângeroase, dar nu ne-am gândit mai deloc la atentatul din 2015 din Kenya, de la Universitatea din Garissa, unde au pierit aproape 150 de tineri. E alt continent, departe de noi, altă cultură.
Uneori, solidaritatea naște reacții publice atât de puternice încât se răstoarnă guverne. Alteori, se limitează la o petiție care circulă în mediul online. Nu există judecători ai solidarității, nimeni nu poate spune că solidar-itatea celui-lalt e… mai bună sau mai rea. În Bucureștii care acum un an provocau demisia unui guvern, la șapte luni după manifestările de solidaritate cu victimele de la Colectiv era aleasă primar general o re-prezentantă a partidului care formase tocmai acel guvern. Putem presupune că solidaritatea primilor fusese mai mică decât solidaritatea celor care au votat noul primar. Însă un sistem democratic bun îngăduie solidar-ități de tot felul, unele perfect antagonice. Pare paradoxal, dar avem și dreptul, și libertatea să ne manifestăm, iar interesul pentru o cauză nobilă (sau care ne apare nouă ca nobilă) ne face și pe noi mai nobili și mai vii. Desigur, rămânând cu manifestările în limitele legii, dacă nu și ale bunului-simț.
Uneori, sentimentul acesta devine excesiv de acut, sare peste logica argumentelor, înfierbântă mințile, iar manifestările devin excesive. Președintele în funcție a luat loc la Masa Tăcerii, și-a făcut o fotografie și a făcut-o publică. Solidarii antipreședinte au luat foc, l-au făcut cu ou și cu oțet și l-au tăvălit cum s-au priceput mai bine. Solidarii propreședinte au încercat să spună că omul are umor, că reputația lui de personaj tăcut se asociază, în glumă, cu monumentul de la Târgu-Jiu. E drept, solidarii din ambele părți au fost alimentați de liderii politici ai momentului, lideri aflați în campanie electorală deschisă (chiar dacă nemărturisită). Dincolo însă de săgețile politice, sunt sigur că sentimentul i-a încercat pe cetățenii interesați de fenomenul politic, mai ales după epopeea achiziției „Cumințeniei pământului“. Epopee care, la rândul său, a născut solidarități și antagonisme.
Există și solidarități pe care le înțeleg mai greu. De exemplu, într-un oraș de provincie, nici mare, dar nici mic, reprezentanții unui partid au cerut electorilor, cu doar câteva zile înainte de alegerile locale, să nu le voteze candidatul la primărie. Să voteze un independent. E drept, independentul fusese șeful lor, dar din cauza unor dosare penale o luase pe cont propriu, iar partidul și-a desemnat, de ochii lumii, un candidat din rândurile sale.
A funcționat, probabil, solidaritatea prieteniei, așa cum a funcționat solidaritatea culturală între intelectualii fostului președinte sau cum funcționează cea împotriva binomului DNA-SRI.
Niște solidarități speciale, foarte aproape de complicități, dar pentru că spuneam că nu există judecători pentru solidaritate, nu voi complica lucrurile. Să revin însă la solidarități serioase. În primul război mondial au murit, conform surselor oficiale, circa 335.000 de soldați români din Vechiul Regat. Nu i-am adăugat pe transilvăneni, nu am adăugat victimele civile. Nu spun nimic despre foamete sau boli. După război, la 1 Decembrie 1918, a fost desăvârșită Marea Unire. După aproape o sută de ani, România e ruptă în două. Iată o temă mare și cu impact public, mai ales când unioniștii sunt „extrași“ din manifestația legală de jandarmi echipați ca în Star Trek. Sau nu este o temă destul mare?
