Toata discutia despre "mugurii verzi" ai revenirii economice a dus la o reticenta a bancilor de a mai discuta despre eforturile de reglementare a sectorului lor. Politicienii invoca, ce-i drept, angajamentul lor pentru o reforma in materie de reglementare, destinata prevenirii unei noi crize, dar acest subiect ramane unul unde diavolul chiar se ascunde in detalii – iar bancile vor incerca marea cu degetul pentru a vedea cat de departe pot merge in asigurarea unui spatiu de manevra generos, in care sa se miste exact ca in trecut.
Vechiul sistem a functionat bine pentru bancheri (chiar daca nu si pentru actionarii bancilor), asadar de ce ar saluta o schimbare? Eforturile depuse pentru a-i salva s-au concentrat foarte putin pe tipul de sistem financiar postcriza pe care ni-l dorim, iar rezultatul va fi ca ne vom trezi cu un sistem bancar mai putin competitiv, in care bancile deja prea mari ca sa esueze vor deveni inca si mai mari.
S-a admis de mult ca acele banci americane care sunt prea mari ca sa esueze sunt in acelasi timp si prea mari ca sa fie gestionate. Acesta este si unul dintre motivele pentru care performanta unora dintre ele a fost atat de catastrofala. Fiindca guvernul asigura garantarea depozitelor bancare, el joaca si un rol major in restructurarea bancilor (altfel decat este cazul in alte sectoare). In mod normal, cand o banca esueaza, guvernul pune in miscare o restructurare; daca trebuie sa intervina cu bani, executivul isi castiga dreptul de a avea un cuvant de spus pe viitor. Oficialii stiu ca, daca asteapta prea mult, asa-numitele banci zombie sau aproape zombie – cele care au o valoare neta mica sau inexistenta, dar sunt tratate ca si cum ar fi institutii viabile – ar putea miza pe "trezirea la viata". Daca joaca riscant si castiga, raman cu castigul; daca pierd, statul preia nota de plata.
Asta nu e doar teorie: e o lectie pe care am invatat-o platind un cost imens in timpul crizei Savings&Loan din anii ’80. Cand bancomatul iti spune ca sunt "fonduri insuficiente", guvernul nu vrea ca asta sa insemne ca bancii i s-au terminat banii (ci eventual doar contului tau), asa ca va interveni inainte ca seiful sa se goleasca de tot. Intr-o restructurare financiara, de obicei actionarii sunt rasi de pe fata pamantului, iar detinatorii de obligatiuni devin noii actionari. Uneori guvernul trebuie sa intervina cu fonduri aditionale; alteori cauta un nou investitor care sa preia banca esuata.
Administratia Obama a introdus insa un concept nou – banci prea mari pentru restructurare financiara. Administratia argumenteaza ca s-ar declansa iadul pe pamant daca am incerca sa jucam cu aceste banci dupa regulile uzuale. Pietele ar intra in panica. Deci nu doar ca nu ne putem atinge de detinatorii de obligatiuni, nu ne mai putem atinge nici macar de actionari – desi cea mai mare parte din valoarea actiunilor reflecta, de fapt, pariul pe salvarea venita de la guvern.
Eu cred ca rationamentul e gresit. Cred ca Administratia Obama a cedat presiunii politice si starnirii de panica de catre banci. Rezultatul este ca administratia a confundat salvarea bancilor cu salvarea bancherilor.
O restructurare da bancii o sansa pentru un nou inceput: noii investitori potentiali (fie ca investesc in cote-parti de capital, fie in instrumente de datorie) vor fi mai increzatori, alte banci vor fi mai dispuse sa imprumute; la randul sau, banca restructurata va fi mai dispusa sa dea bani altor banci. Detinatorii de obligatiuni vor avea de castigat de pe urma unei restructurari ordonate, iar daca valoarea activelor este cu adevarat mai mare decat crede piata (si calculeaza analistii), ei vor ajunge intr-un final sa culeaga roadele.
Un lucru este insa limpede: costurile actuale si viitoare ale strategiei Obama sunt foarte mari si, pana in prezent, nu si-a atins obiectivul limitat de a reporni creditarea. Contribuabilul a trebuit sa ia asupra sa miliarde bune si a preluat si alte miliarde sub forma de garantii – iar factura va deveni probabil scadenta candva, in viitor.
Rescrierea regulilor economiei de piata – intr-o formula de pe urma careia au beneficiat tocmai cei care au cauzat atata suferinta intregii economii globale – a dus la costuri care nu sunt doar de natura financiara. Americanii o considera flagrant nedreapta, mai ales dupa ce au vazut ca miliardele gandite sa reia creditarea au fost redirectionate spre plata unor bonusuri si dividende disproportionate. Ruperea contractului social nu este un lucru pe care sa-l faci cu usurinta.
Dar aceasta noua forma de surogat de capitalism, in care pierderile sunt nationalizate si profiturile privatizate, e condamnata la esec. Parghiile de motivare sunt distorsionate. Nu exista disciplina de piata. Bancile prea mari pentru a fi restructurate stiu ca isi pot asuma riscuri, bucurandu-se de impunitate – iar pentru ca Rezerva Federala le pune la dispozitie fonduri la dobanzi quasi-zero, au si destui bani ca sa-i joace.
Unii au numit acest nou regim economic "socialism cu trasaturi americane". Dar socialismul e preocupat de indivizii obisnuiti. America, in schimb, nu a oferit prea mult sprijin milioanelor de americani care isi pierd caminul. Cei care isi pierd locurile de munca primesc doar 39 de saptamani un ajutor limitat de somaj, iar cand si-au pierdut slujba, cei mai multi nu mai beneficiaza nici de asigurare medicala.
America si-a tesut plasa de salvare a corporatiilor nemaiintalnit de generos – a intins-o mai intai bancilor comerciale, apoi celor de investitii, apoi asigurarilor, acum industriei de automobile, si un sfarsit nu se intrevede. De fapt, asta nu e socialism: e o extindere a unui lung "welfarism" corporatist, a unui capitalism centrat pe protectia corporatiilor. Bogatii si puternicii cer ajutor de la guvern oricand este posibil, in vreme ce indivizii aflati in nevoie nu beneficiaza de cine stie ce protectie sociala.
Trebuie sa dezmembram bancile prea mari ca sa esueze; nu exista vreo dovada ca acesti monstri ofera societatii beneficii comparabile cu costurile pe care i le impun. Iar daca nu le dezmembram, atunci trebuie sa limitam drastic raza lor de actiune. Nu le mai putem permite sa faca ce au facut in trecut: sa riste pe seama altora.
Asta ridica o alta problema apropo de aceste banci prea mari ca sa esueze si prea mari ca sa fie restructurate: au prea multa putere politica. Eforturile lor de lobby au mers foarte bine, mai intai pentru a impune dereglementarea, apoi pentru a lasa contribuabilul sa plateasca pentru operatiunea de salubrizare. Speranta lor e ca ulciorul va mai merge o data la apa si vor fi iar lasate sa actioneze libere, indiferent de riscul pentru platitorul de taxe si economie. Nu ne putem insa permite sa le dam voie.
Joseph E. Stiglitz, profesor de economie la Columbia University, prezideaza o comisie de experti instituita de presedintele Adunarii Generale a ONU pentru a analiza reforma sistemului international monetar si financiar. Sistemul global de rezerve valutare este discutat si in cartea sa din 2006, "Making Globalization Work".
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
